Acesta s-a născut pe 9 august 1946 în satul Bărăști, comuna Cislău. Este absolvent al Universității București, Facultatea de Filologie, devenind profesor de Limba și Literatura Română și activând, până la pensie, la școala din Cislău. Debutează în anul 1975 cu versuri, cumva nefiresc, în antologia „Cum trec prin lume. Caietul debutantului“ la Editura Albatros. Cu un volum de autor își face debutul în anul 1996 cu „Complotul vămilor“, versuri. De atunci a publicat mai multe volume de versuri, de proză scurtă și două romane: „Zodia fluturilor“ (2002) și „Egreta de pe malul celălalt“ (2005), toate bucurându-se de o primire favorabilă din partea confraților literari. Filiala Brașov a Uniunii Scriitorilor din România a luat decizia, în anul 2007, de a-l primi în rândurile sale cu drepturi depline. Este o prezență de cele mai multe ori discretă în viața culturală a municipiului Buzău. Cu toate acestea este membru al cenaclurilor „Nicolae Tăutu“ (Cislău), „V. Voiculescu“ (Buzău) și „Al. Odobescu“ (Nehoiu).
A fost director al revistei „Renașterea culturală“ cât timp aceasta a apărut, revistă fondată de fiul său, Raul Gâlmeanu. De altfel, în familia sa literatura este la loc de cinste. Nora sa, Nicoleta Gâlmeanu, are certe calități poetice aceasta publicând în anul 2009 volumul de versuri „Din nou în zid“. De curând am aflat că și nepoata sa, Anastasia Gâlmeanu, cochetează cu poezia și nu oricum. Și pe ea o aștept să-mi trimită un grupaj de versuri pentru această rubrică. Însă, până atunci, să citim câteva poeme de-ale bunicului.
Ieșirea I
Din mâinile mele văd că iese ceva, văd
degetul mare opozant și flegmatic, ca o bubă lasă o
parte de lume a mâinii cum iese, iese inelarul subțiat ca
dintr-o coroană a libertății concentrice, iese arătătorul și
nu mai are cine să arate nimic, mi se smulge unghia coaptă
de căutările tactile ale cunoașterii, până când,
celelalte degete, singure, și văd că îmi rămâne
mâna fără de mână, aud cum o suflă sufletul
răsufletului, cum o scoate din mine ca pe o naștere
zgârcită, îmi văd pașii cum ies din picioare, cum trupul
adoarme fără să mai aibă trup, aud văzul cum nu mai
aude freamătul naturii mele umane, văd auzul că nu
mai vede nimic, iar mama rămâne din nou pe ceruri borțoasă.
Epitaf
Mă desfigurez, Doamne, astfel
sunt cel mai frumos, cel mai bogat de pământ, mormântule,
cimitir de o cosmetică vitrină suntem noi, travestiți
adânciții, bolnavi de aceeași surpabilă bubă…
N-am cui să strig, n-am doctori, n-am farisei și
biserici-ndeajuns pentru rugă, oasele mele sunt
prea sărace pentru acest cimitir mirositor.
Mă uit în jur
Nu mai aud muzica, firele de păr, păstrând raze de grâu
mă picură fără nicio clopotniță, uscându-mi ultima prescură,
așa îți scriu, ca un derviș cămilei care mă clatină și-mi dă
să beau apă fierbinte, chiar dacă nu mi-e sete, așadar
printre atâtea fenomene naturale și clinice, eu nu voi mai auzi
niciodată parabola că atunci când am fost moșit mi s-a
schimbat identitatea, de aceea vin să reclam că mi-au fost
tulburi valurile în christelniță, să fiu copilul de dinainte
de identitate, la starea civilă se fac cercetări de malpraxis
pentru ocluzie spirituală, deci nu despre mațe e vorba,
ci că surzenia mea nu mai aude surzenia simfoniilor
din maternități, aud numai streșenile mamei cum plouă
și nu mă mai interesează acutele, să-mi sară timpanul,
decât cum țipă copiii când se nasc, hai să țipăm împreună
de ce a murit metafora, mă uit în jurul steril.
Pe semne
După frumusețea greierilor se aude cum vine toamna,
lumina bate în piuă ultimul grâu și începem să nu
ne mai găsim, corole de corole văd cum se clatină fără
arome, ce țipăt încarcă imensul năvod,
credința și demonizarea unei lumi în derivă, s-au năucit
singurătățile, din vecinătatea mea nu se mai vede casa vecinului
„hârșt“, taie coasa lunii ultimele stele de pe cer, parcă ieri, macul
alb se înroșise de patimi, cine scrisese: „la noi, nopțile
sunt așa de frumos de oarbe“, iar nourii negri, greierii negri
nechează venind în galop pe un horn, zburător,
crapă de fată mare o țiglă la sobă, perdeaua care-o
acoperă atârnă ca o pânză virginală și albă
am o noapte în față, târzie, cu capul pe o pernă murdară de riduri,
„tu ce faci, suflete, te-ai pregătit pentru chinuri?“
Fără rațiune
Nu, Doamne, eu nu te invoc, te glăsuiesc
din atâta inflație pământească de rugăciune, când
cade cerul peste noi, eu vreau să spun că nu mai am
decât o singură șansă de vindecare, pe care orice rațiune
mi-o ascunde de rațiune, să fiu operat pe suflet,
„râzi, de ce râzi, Părinte?“