La începutul lunii decembrie a anului 2011, după o săptămână de încercări de a fi reperat la domiciliu sau prin telefon, rămase fără rezultat, a fost descoperit, în propria locuință din Constanța, trupul neînsuflețit al scriitorului buzoian Arthur Porumboiu. Data oficială a decesului a fost cea de 2 decembrie 2011.
Arthur Porumboiu, cu prenumele din certificatul de naștere Veronel, a venit pe lume la data de 8 martie 1935, în satul Dimiana, comuna Beceni. După studiile din satul natal urmează cursurile Școlii Medii Tehnice de Protecție a Plantelor, pe care o absolvă în anul 1954. Tot în această perioadă, frecventează cenaclul literar „Alexandru Sahia“, având apariții cu versuri în gazeta cenaclului și în ziarul „Viața Buzăului“. Nume mari ale literaturii române au trecut, mai înainte sau odată cu tânărul Veronel, prin cenaclu: Ion Băieșu, Ion Gheorghe, Gheorghe Istrate, A.I. Zăinescu, Mircea Lerian ș.a.
Mereu neliniștit, un pic neadaptabil și în căutarea aventurii, pleacă în Dobrogea, în 1972, acolo unde va rămâne până la sfârșitul vieții. Febra creatoare și muza poeziei îl vizitează din ce în ce mai des și, în anii 1974 și 1978, publică la Editura „Cartea Românească“, volumele de versuri „Domnule copil“ și „Arheologia nopții“, concomitent cu apariții în cele mai importante reviste din țară. Ca atare, în anul 1980 a fost primit în Uniunea Scriitorilor. De atunci a mai publicat încă 17 cărți, unele reeditate, de versuri, proză, aforisme, reflecții și confesiuni. Parte dintre ele au apărut în ediții bilingve, precum: „Domnule copil“ (română-turcă, 1999); „Revoltă împotriva stării de statuie“ (română-franceză, 2000); „Echilibru în lumină“ (română-engleză, 2004). Activitatea sa a fost distinsă cu premii ale filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor, Salonului Național de Carte Ovidius, Bibliotecii Județene „V. Voiculescu“ Buzău, revistei „Tomis“. În anul 1968, în grădina cu vișini a casei părintești din Dimiana, compune tulburătorul poem „Treisprezece“.
Ne-am cunoscut la Hârșova, în septembrie 2006, și de atunci s-a cimentat o mare prietenie. A fost bucuros să reapară în presa literară buzoiană și să rememoreze, într-un splendid interviu, prieteniile și legăturile cu spațiul buzoian. În anul în care a trecut în eternitate a publicat un ultim volum prevestitor: „Relieful țipătului“. Știam că e bolnav, știam că suferă în tăcere și singurătate, dar nu credeam că va pleca. Nu am scris despre această ultimă carte decât cu vreo trei săptămâni înainte de sfârșitul vieții sale. Am tot amânat scrierea cronicii, cu credința că în acest fel amân deznodământul, dar nu a fost să fie. În cei câțiva ani de prietenie durabilă pot spune că l-am cunoscut destul de bine, însă nici eu nu l-aș putea descrie așa cum a făcut-o chiar Veronel: „Sunt ironic, sceptic, contradictoriu, nesociabil, melancolic, blând, timid dar și violent, răbdător, fantezist, inteligent, trist până la disperare, mizantrop, cinic. Nu sunt ipocrit“.
Treisprezece
Treisprezece cai duc un copil străveziu
Căldura-i acoperă albă cu sare
Treisprezece cai n-au timp pentru iarbă
nici pentru soare
Treisprezece cai se opresc la fântâni
dar ele înspăimântate
se-ngroapă
Treisprezece cai se-nnămolesc bătrâni
într-un deșert care fumegă apă
Treisprezece cai vor cădea întru pulbere
clocită de gușteri; și-n orbitele goale
noaptea va-ncepe să tulbure
insecte gângave și pale
Treisprezece cai și treisprezece plângeri
cu aripi lungi acoperă domul
Treisprezece sunt îngândurate răsfrângeri
pe fața mea, când obosește somnul
Treisprezece cai duc un copil străveziu –
și unul eu trebuie să fiu.
Și-n mine
Și-n mine se făcea
noapte mare;
irișii tăi albaștri
nu-mi mai luminau calea;
eram singur ca un perete de schit
în ruină;
și moartea
nu mai venea!
Puteam deveni țipăt,
dar cine m-ar fi auzit?
Pânze de aer vânăt
mă îmbrăcau
ca un giulgiu.
Dimineața
Brutal venea dimineața:
îmi desena chipul
cu un cuțit primitiv;
eram o hartă bântuită de riduri
și soarele nu vindeca!
Numai aerul țipa…
Și copacul bătrân
mă numea fratele său.
Întrebări
Cerul mă poate ocroti?
n-am primit nici un semn.
Și văd cum țărâna m-adulmecă;
chemându-mi chipul în lucrarea-i necruțătoare.
Nu țip, nu m-agit în gesturi hilare.
Eu știu: am venit pe pământ pentru a trece
și a pleca!
Țipăt fără margini. Dar cine-l aude?
Și dacă-l aude, eu voi fi vindecat?
O, Doamne, necruțătorule,
Tu ne-ai adus pe pământ pentru a ști
de unde să ne culegi.
Vom rămâne prin Cuvânt?
Vom rămâne în amintire?
Totul e incert ca întâlnirea oazei în deșert,
când buzele țipă de sete, iar cămilele coboară-n nisip,
și nu știm dacă se vor mai ridica vreodată!
Doamne, arată-mi un semn
și voi fi soldatul Tău,
Apărându-te.