Recenta realizare editorială a scriitorul Marin Ifrim „Cartea Teatrului“, nu reprezintă deloc o apariţie întâmplătoare. Bun cunoscător al fenomenului cultural, el însuşi un artizan al acestuia, autorul ştie foarte bine că, pe 5 aprilie a.c., s-au împlinit 20 de ani de activitate teatrală profesionistă la Buzău. Este momentul când, cu două decenii în urmă, pe harta spiritualităţii buzoiene se configura Teatrul “George Ciprian”, instituţie de spectacole cu statut profesionist si cu atribuţii educaţionale majore în rândul publicului larg.
Menţionăm, ca pe un fapt inedit, că semnalul gongului inaugural – premiera spectacolului cu piesa „Omul cu mârţoaga” de G. Ciprian – a fost dat (în 18 secunde cronometrate!) de… însuşi autorul cărţii la care ne referim, pe atunci regizor tehnic al noii instituţii. Apoi, timp de peste patru ani, cât a ocupat funcţia respectivă, a văzut viaţa teatrului de aproape, uneori în stare frustă, necosmetizată, a simţit pulsul spectacolelor de la podul scenei, locul maşiniştilor, a observat cum actul teatral este filtrat in culise, acest mic infern purificator, aidoma unui creuzet, în care ard şi se modelează instantaneu reacţii, replici, tracuri, gesturi, lăsând cale liberă, către lumina rampei, doar fenomenului de autentică transfigurare artistică. Bogata experienţă acumulată este acum pe deplin valorificată. Pe lângă aspectele inedite, care dau savoare cărţii, conferindu-i atractivitate – greu de lăsat din mână după începerea lecturii – sunt evidenţiate idei şi situaţii dintre cele mai interesante vizând creşterea actului educaţional prin teatru.
Atenţia autorului e concentrată pe perioada 1996-2002
A fost avansată ideea – corectă – potrivit căreia apariţia teatrului profesionist la Buzău nu a fost o chestiune întâmplătoare, ci a reprezentat încununarea unei mai vechi şi vii dorinţe a oamenilor de a avea un teatru profesionist pe măsura pasiunii lor! Să nu uităm că, decenii la rând, ei au cinstit şi au urmat un Teatru popular de mare notorietate printre formaţiile de acelaşi gen din ţară, cu prestaţii remarcabile în interior, dar şi în afară, numai că prerogativele acelui teatru nu se mai sincronizau întocmai cu realităţile cotidiene. Mutaţiile majore din teatrul buzoian nu scapă ochiului versat al lui Marin Ifrim, mai ales că, chiar şi după părăsirea funcţiei de regizor tehnic, el rămâne un spectator fidel al artei dramaturgice. Prin urmare, semnalează controversele pro si contra iscate pe marginea statutului instituţiei buzoiene – teatru de proiecte – , consemnează concluzii desprinse din interviuri cu personalităţi din domeniu, solicită opiniile unor specialişti pe aceasta temă.
Cartea lui Marin Ifrim proiectează o lume în continuă mişcare, preocupată să găsească formule eficiente de promovare şi valorificare a fenomenului teatral autentic, ferit de rutină şi cabotinism. Din acest punct de vedere, atenţia autorului e concentrată pe perioada 1996-2002, probabil cea mai fructuoasă din activitatea Teatrului, când la conducere s-a aflat regretatul actor si dramaturg Paul Ioachim, moment surprins cu mare simpatie, ca pe un fel de întoarcere a fiului risipitor, acum harnic si inventiv. Autorul piesei “Nu sântem îngeri” a avut un rol determinant în fixarea temeliei Teatrului profesionist de la Buzău, el i-a stabilit profilul (teatru de proiecte), l-a năşit, botezându-l cu numele lui George Ciprian,- confrate cu similitudini – cinstind astfel pe un alt fiu vrednic al Buzăului.
Actorul George Ciprian, cu nimic mai prejos ca dramaturgul George Ciprian
Dacă ar fi să se pună la îndoială legitimitatea numelui teatrului buzoian – de pildă, de ce nu ,,Ion Băieşu”? – în carte sunt invocate suficiente argumente justificative, bazate în primul rând pe valoarea lui George Ciprian în dublă ipostază: actor si autor. În pofida controverselor de la început de carieră, dramaturgia lui Ciprian se impunea imperturbabil în conştiinţa publicului, atrăgând ca un magnet spectatori de cele mai diverse vârste si profesii , faptul în sine devenind un fel de mister, mai greu descifrabil ,,exegeţilor”de rând. Doar criticii autentici au intuit în George Ciprian un autor sui generis, veritabil precursor timpuriu al teatrului absurdului (îndeosebi prin ,,Capul de răţoi”,evocare originală a adolescenţei şi prieteniei cu Dem Demetrescu-Buzău, alias Urmuz), în maniera Eugen Ionescu. Să mai amintim că teatrul lui George Ciprian, atât cât a fost, rămâne unul dintre cele mai jucate pe scenele din străinătate. Ba chiar se pare că ,,Omul cu mârţoaga” este prima piesă a unui român intrată în repertoriile teatrelor din principalele centre europene!
Autorul “Cărţii Teatrului“ susţine, nu fără temei, şi calitatea de actor a lui George Ciprian, cu nimic mai prejos decât aceea de autor dramatic! Precizează în acest sens că interpretul a manifestat predilecţie pentru teatrul shakespeareian, rusesc şi nordic, respectiv pentru personaje puternic conturate. În legătură cu valoarea lui George Ciprian, în dublă ipostază, au fost evocaţi oameni de teatru, critici ai genului, martori oculari: George Călinescu, Radu Beligan, Dina Cocea, Ion Zamfirescu, Silvia Dumitrescu-Timică, Valentin Silvestru,care au elogiat personalitatea celui pe care Paul Ioachim l-a desemnat patronul spiritual al Teatrului buzoian.
În viziunea originală a lui Marin Ifrim, „cea mai grea si mai sofisticată profesie umană este cea de actor”. Iar dintre cele şapte arte – la întrebarea regretatului Emil Hossu, care dintre ele i se pare mai interesantă – el a răspuns că teatrul ar fi …„cea de-a opta”(artă-n.n.), în acelasi timp, „mama celorlalte şapte”. Şi aceasta – spunea el – pentru că „Teatrul este o balenă uriaşă, care înghite toate artele” mizând pe simplul motiv că intr-un spectacol de teatru pot fi utilizate toate celelalte arte.
În altă ordine de idei, „Cartea Teatrului” reţine şi unele însemnări ale autorului despre actori remarcabili, care au trecut rampa buzoiană şi au avut prestaţii de excepţie. Câţiva: Tamara Buciuceanu („Punea (…) mult suflet în ceea ce făcea”); Sebastian Papaiani(„unul dintre marii actori ai teatrului dintotdeauna”); Ion Lucian („un actor total”, care parcă „joacă (teatru-n.n.) plângând de fericire”), Stefan Bănică jr. („de o exigenţă iritantă”, ştia textul la perfecţie şi memora o mulţime de cuvinte pe care, „culmea, (…) le mai şi dresa”), Diana Lupescu („o actriţă mai frumoasă decât talentul şi mai talentată decât frumuseţea!”), Mircea Diaconu („cel mai determinat (actor-n.n.) pe scenă şi dincolo de scenă”), Adriana Trandafir, Geo Costiniu, Radu Panamarenco, Nicolae Urs şi alţii. O pagină aparte în noua „Carte “ este dedicată celor 19 scrisori ale lui George Ciprian către Dumitru Trancă, şeful Centralei Editoriale, din care rezultă grija deosebită, uşor exagerată, a dramaturgului faţă de soarta sa şi a operei sale.
Aşadar, o carte incitantă – din care am evidenţiat doar câteva aspecte – scrisă cu verva plăcerii de un mare iubitor de artă, care valorifică o experienţă vie, dintr-un domeniu de mare sensibilitate spirituală aparţinând lumii fascinante a Thaliei. În ce ne priveşte, am mai adăuga doar că, din păcate, mecanismul acestui experiment –de proiecte – al Teatrului „George Ciprian” nu este încă suficient de bine rodat, pe măsura entuziasmului si aşteptărilor publicului buzoian. Nu s-a creat acea permanenţă a stabilităţii, care să elimine hiatus-urile uneori prea supărătoare dintre spectacole, încât sentimentul unei nesiguranţe tinde să pună din nou stăpânire pe sufletele noastre! Nu de alta, dar, după 20 de ani de speranţe, fără teatru ni s-ar face frig!…