Un ins pretins poet şi, pe deasupra, cronicar teatral şi … ”regizor tehnic” se tot bagă în seamă pe unde poate (până şi într-o aşa zisă revistă de ,,cultură“, sic!, din … Botoşani!?) unde îşi face cunoscute punctele de vedere…găunoase şi rău voitoare.
Apropo, când personajului în cauză, din varii motive i se întâmplă să i se îngusteze orizontul de vedere până când acesta ajunge la dimensiunea unui punct, strigă cât îl ţine gura: ”iată punctul meu de vedere!”. Este şi cazul de faţă care nu este nu este un caz de modestie, cu siguranţă. Este mai degrabă un caz de mitomanie şi veleitarism. Este capabil să scotocească prin toate cotloanele numai să găsească ”pretexte” de a-şi vărsa sentimentele refulate, lovind în stânga şi în dreapta, mistificând chiar şi unele realităţi favorabile celui incriminat, văitându-se apoi că ”a fost lovit cu tifla”. Ceea ce ne duce cu gândul la mai vechea şi înţeleapta zicală ”hoţul strigă hoţii”.
Modestia înseamă lipsă de îngâmfare, simţul care ne face să nu exagerăm valoarea ideilor şi a acţiunilor noastre (cf. DEX). Mistificarea, mitomania şi veleitarismul sunt reversul medaliei. Aceste ,,calităţi“ îl definesc cât se poate de bine pe personajul la care facem referire, un ins confuz şi contradictoriu.
Într-un articol publicat recent în ziarul Opinia pentru care, de altfel, avem o consideraţie deosebită, vorbeşte licenţios despre începuturile Teatrului G. CIPRIAN, mai concret despre afirmaţiile făcute la vremea aceea (în urmă cu peste 20 de ani) de un mare om de cultură, regretatul Valentin SILVESTRU. De fapt, răstălmăceşte după bunul plac, mâzgălind afirmaţiile avizate şi pline de bun simţ ale maestrului Valentin SILVESTRU, într-un limbaj vulgar, confuz şi insolent, dovedind prin inepţiile debitate că nu-şi poate depăşi condiţia de parvenit, ros de o ură viscerală la adresa celor care şi-au văzut, tot timpul, de treabă.
Eu, repet, mi-am văzut de treabă, pe când el a rămas unde îi era locul, făcând ceea ce era capabil să facă în acel moment: să bată gongul şi să tragă cortina. Pentru că asta a fost contribuţia ”tehnică” pe care a avut-o la bunul mers al teatrului sau, ”în inima acestuia”. Nici vorbă de o implicare a lui ca regizor tehnic. Pentru a fi regizor tehnic într-o instituţie teatrală îţi trebuie calificare, şcoală, cursuri de specialitate etc. Or, ne întrebăm, de unde, din neant, de nicăieri? Pcoala n-a terminat-o încă dar se crede, probabil, autodidact. Aşa cum a dovedit-o atunci când s-a ”lansat” şi în poezie, cu o scriitură anostă, obscură, searbădă, fără substanţă după cum remarcă şi unul dintre cei mai apreciaţi critici literari contemporani Alex ŞTEFĂNESCU. De fapt el a devenit cunoscut ca ”poetul muncitor” al anilor 70 – 80 publicând şi recitând cu patos revoluţionar cu ocazia conferinţelor de partid poezii în care proslăvea socialismul şi pe iubitul conducător. Nu eu am fost – aşa cum el se pronunţă – activist de partid. Niciodată! Eu am activat în domeniul cultural, al păstrării şi transmiterii tradiţiilor acestui neam celor care ne vor urma. Sunt licenţiat al unei facultăţi umaniste din cadrul Universităţii Bucureşti şi, după absolvire, am activat la Buzău, în specialitatea mea, în domeniul cultural-artistic peste 40 de ani, fără întrerupere, îndeplinind, pe rând, funcţiile de instructor-metodist şi director al Centrului Judeţean al Creaţiei Populare, apoi consilier teritorial şef al Inspectoratului Judeţean pentru Cultură, din nou director al Centrului Judeţean al Creaţiei Populare şi apoi, în final, şef de serviciu la aceeaşi instituţie până în anul 2013 (îndeplinind vârsta de pensionare).
Pe ce te bazezi domnule ”poet muncitor” când afirmi nişte lucruri de care nu ai habar, vorba unui personaj moromeţian? Pe spoiala de cultură de care dai dovadă sau pe faptul că, acum, eşti sau consideri că eşti un fel de ”buric al târgului” că, deh!, ai câteva zeci de volume publicate. ”Volume” îţi place să spui pentru că de fapt acestea sunt nişte broşuri, în cel mai fericit caz nişte plachete, fără valoare, care nu interesează pe nimeni.
Spuneam şi mai devreme că nu se poate vorbi despre modestie, în cazul de faţă, să fiu scuzat, seamănă mai mult cu un fel de paranoia, boală concretizată prin idei fixe.
Repet, este confuz şi contradictoriu.
Iată de exemplu ce scria personajul despre care fac vorbire, despre propria-mi persoană într-un articol publicat tot în ziarul Opinia în urmă cu câţiva ani: ,,Figură arhicunoscută în cultura buzoiană a ultimelor trei decenii. Profesionist al culturii. Poate singurul intelectual buzoian care are idee despre datinile şi tradiţiile locului, cunoscând în amănunt toate zonele Buzăului, toţi artiştii populari. Ne cunoaştem de foarte multă vreme, i-am purtat permanent un respect constant …”.
Ce credeţi, oare, despre atitudinea cameleonică a acestui individ? El nu scrie niciodată despre ce se întâmplă, acum, cu teatrul unde şi-a adus ”contribuţia tehnică” ci scrie, cu vocabularul josnic pe care îl cunoaşte, numai despre lucruri petrecute în urmă cu peste 20 de ani, când el, din culise, trăgea cortina sau bătea gongul.
Ar putea, dacă nu ar fi confuz, să aibă teatrul în inimă acum, nu să creadă că el a rămas în inima teatrului de acum, de peste 20 de ani. Ar putea să comenteze ce se întâmplă acum cu teatrul din Buzău, ce probleme are, care sunt proiectele acestuia pentru stagiunea 2016 etc., nu ce a fost odată, când el îşi aducea la greu contribuţia de trăgător de cortină. Ar putea să înţeleagă – măcar acum – că noţiunea de teatru de proiecte, raţiunea acestuia de a exista este o noţiune depăşită. Teatrul buzoian a fost înfiinţat şi conceput ca ”teatru de proiecte” într-o perioadă în care nu se putea altfel. Nu erau fonduri suficiente şi multe altele. S-a recurs, aşadar, la o idee de compromis, dar – în concepţia noastră – pentru un anume timp, nu pentru totdeauna. Din păcate, s-a continuat cu această formulă datorită lipsei de competenţă şi interes a managerilor care s-au succedat la conducerea instituţiei şi a celor care au ”stăpânit” fondurile acestui judeţ ca nişte ”jupâni”, cum de altfel s-a dovedit şi în justiţie. Teatrul de proiecte este ceva tranzitoriu, pentru o perioadă. Dacă avea succes, de-a lungul timpului, ar fi avut o puzderie de prozeliţi. Erau, acum, câteva zeci în ţară, în oraşele care nu au teatru. Dar asta nu s-a întâmplat decât la Buzău, într-o anumită conjunctură şi, din păcate, aşa a rămas şi astăzi. Un teatru care se respectă are propria trupă de actori, trupă care nu este de împrumut, de te miri unde. În aceste condiţii, teatrul buzoian de proiecte nu este altceva decât o ”anexă” a unui alt teatru (se ştie care) ai cărui actori joacă spectacolele (montările) realizate la Buzău ca fiind şi ale teatrului lor, dar pe banii teatrului buzoian. Ar fi mai multe de spus dar mă opresc deocamdată aici.
Nu-mi fac un titlu de glorie intrând în această dispută, dar afirm, cu responsabilitate, că am fost nevoit să o fac, întrucât am fost provocat, cu insolenţă, în repetate rânduri de acest veleitar care, în ultimul timp, a ”reuşit” să împroaşte cu noroi şi alte persoane respectabile.
Lazăr ISVORANU