Poetul pe care îl prezentăm astăzi este Nicolai Tăicuțu. Acesta s-a născut la data de 5 februarie 1950 în satul Lanuri (în trecut a mai avut denumirile de Șocariciu și Nicolae Fleva), comuna Ziduri, județul Buzău. Este absolventul Facultății de Geologie a Universității „A.I. Cuza“ din Iași.
La 18 ani publica pentru prima oară versuri în pagina „Cadran literar“ din ziarul „Viața Buzăului“, sub îngrijirea lui Mircea Ichim. De atunci, a mai apărut în numeroase publicații literare, cele mai importante fiind „Luceafărul (de dimineață)“, „Oglinda literară“, „Cafeneaua literară“, „Helis“, „Plumb“, „Cetatea literară“ ș.a. A debutat în volum în anul 2000 cu placheta de versuri „Suav“. După aceea, publică următoarele volume, toate de versuri: „Susur“ (2001), „La pas, prin câmpie“ (2003), „Liricele“ (2004), „Fi-voi câmpie“ (2006), „Pasămite“ (2008), „Dincolo de semn“ (2009), „Piatra piatră de e piatră“ (2011), „Poema râmniceană“ (2012), „La început a fost câmpia“ (2013), „Aripi de ploaie“ (2014) și „Pesemne că nu despre mine este vorba“ (2016).
După titlurile celor mai multe volume, dar și după conținutul acestora, lui Nicolai Tăicuțu i-a fost acordat titlul de „poet al câmpiei“. Acesta a fost corect până la un punct, pentru că, între timp, poezia sa îmbracă haine citadine. Acest lucru nu înseamnă că și-a trădat dragostea dintotdeauna. Creația sa nu a rămas neobservată și a primit numeroase distincții: de două ori la Festivalul „Primăvara poeților“, organizat de Biblioteca Județeană „V. Voiculescu“ Buzău, și tot de două ori (în anii 2010 și 2015) a primit „Premiul pentru poezie“ al U.S.R., filiala Bacău. De asemenea, în anul 2008 a fost primit în Uniunea Scriitorilor din România.
Despre poezia sa au scris unii dintre cei mai apreciați scriitori contemporani, printre care Constantin Trandafir, Ion Roșioru, Gheorghe Istrate, Florentin Popescu, Monica Mureșan, Marius Chelaru, Corneliu Vasile, Dan Simionescu, Grigore Codrescu, Marin Ifrim ș.a. Iată ce scriau doi dintre aceștia despre poezia lui Nicolai Tăicuțu.
• Corneliu Vasile: „Nicolai Tăicuțu este un autentic poet al câmpiei, al ethosului românesc, al solidarității culturale și simte cu acuitate trecerea timpului, devenirea oamenilor și locurilor…“
• Marin Ifrim: „Scrie curat, ecologic, inteligent, controlat. Poezia sa e una de manual, poate fi predată în orice liceu deschis spre realismul literar“.
Mie nu-mi rămâne decât să vă invit la lectură și să vă convingeți de aceste afirmații.
premisele unui saltimbanc discret
pe apa sâmbetei viiturile
sunt înspumate de-o plăcere morbidă/
o stare reliefată-n răsărituri și-apusuri incerte.
hohotele de râs cad în urlete și vaiete
printre caricaturile și bancurile macabre
ale saltimbancului atotșovăitor.
pe malurile joase s-a instalat vraiștea/
pe cele înalte nici lăstunii nu-și mai au cuibul.
unda nu mai calcă peste undă ci
moartea pre moarte se-ncalecă.
cuvintele-și uită rostul de legătură-ntre ele.
și pentru că asta încă ne mai trebuie
peste pod/ pe strune de vioară/ trece nunta.
salcia plângătoare biciuie năpraznic rochia
albă a miresei și floarea din pânză-mbibată cu
ceară albă de pe pieptul mirelui. de nănași
nu se va mai ști nimic. de nuntași/ nici atât…
alai zdrențuit la ambele capete.
undeva/ pe cap de pod/ rămâne cel cu vioara
și-i deslușesc/ pe sub vuietul vâltorii/ cântecul
din ce în ce mai clar/ tot mai clar și
presimt că apele se vor liniști în aval și vor depune
pietrișuri și nisipuri în matrice de-argilă
pe plaje înalte/ istorice/ în care voi deschide
dublu sit: arheologic și geologic
pentru a evalua în tihnă trăirile de-acum.
câmpia de-acasă. o aglomerare de pietre
a venit tânărul la masa mea de scris
și când mi-ar fi bătut în poartă
și eu/ cu drag/ l-am chemat în curte
și-a scuturat sandalele de praf
și-a dat jos ranița din spate
pe masă a pus-o
și-n stânga mea s-a așezat
a desfăcut ranița/ pietre a scos din ea
mai mari mai mici cu forme
mai mult sau mai puțin rotunjite
aspre la pipăit și
le-a așezat pe masă/ pe masa mea de scris
vorbindu-mi despre fiecare dintre ele
ca și când ar fi vrut să mi le vândă
pe bani puțini
am dedus asta cât el îmi vorbea
de locul unde piatra a fost găsită
de apa care a purtat-o
de apa care a spălat-o…
de apa retrasă în mare
de apa retrasă-n adânc pentru a da formă câmpiei
și pentru a putea fi numită prin aceste puncte distincte
reașezate acum pe masa mea
într-un fel anume/ doar de mine știut
temător tânărul a privit noua față a mesei de scris
vorbele/ din ce în ce mai rare/ parcă
i se ascundeau după pietre/ după însemnele câmpiei…
și-a plecat privirea spre sandalele vechi
și a gândit că mai bine-ar fi fost
să fi plecat desculț peste câmpie…
în clipa mea zilnică de neatenție
tânărul a plecat lăsându-mi masa plină
și o pereche de sandale pe care altădată
le-aș fi folosit cu sfințenia cuvenită
acum nu.
nucul din frunte
sunt curajosul obișnuit al zilei de miercuri care
nu se-nspăimântă de hăul ce se deschide joi dimineața
la ridicarea pleoapei
cu toate că acesta se deschide
nu la picioare/ ci pe orizontală/ dincolo de
linia orizontului/asimilând-o
important e că știu să mă sprijin de efemeritatea care
sub diferite forme/ se ivește la tot pasul/ și-mi este
de folos întru câștigarea poziției verticale
atunci când
cobor din pat și dau să înaintez în viață conform
acelui cod al bunelor maniere
pentru acest poem mi-am luat punct de sprijin
un nuc aflat sub toamnă cu frunze rare și nucile bătute
care la rândul lui a îndrăznit
să se sprijine de mine
cu o parte din viața lui diurnă (într-o convenție amiabilă)
și uite așa mâinile mele se sprijină pe ramurile lui
ca niște păsări neîntregite în zbor
și uite așa ramurile lui se sprijină pe umerii mei
ca și când ar fi o completare de aripă…
ca și când aș duce în cobiliță apă ne-ncepută la morți
acum când constat că nucul se sprijină cu rădăcinile
pe capul pe umerii pe brațele tatălui meu
care are nevoie
multă nevoie de apă
pentru irigarea sălașului plin cu verdeață.
rouă și sare
mă retrag în vârstă și privesc orașul ca și când
mă privesc pe mine însumi
cu înțelegerea că exist/ că existăm
dar și cu reproșurile pe care
ni le aruncăm unul altuia fără să luăm în seamă
de fapt prietenia ce ne poartă precum roua
necesara și înșelătoarea rouă
se retrag apele râmnicului/ se retrag în sine și
lasă pe străzi/ pe alei sarea pământului
să întâmpine diminețile orașului
să întâmpine oamenii orașului
se retrag apele râmnicului
se retrag în oamenii orașului
ca mâine să se adauge peisajului
rouă și sare.
arhaică
dimineața aceasta e
un crochiu al zilei de mâine
l-am desenat tot în nuanțe roz
pe zâmbetul tău pierdut sub
deschiderea podului ridicat
la palat
știind
că și de astă dată
ca și ieri, ca și mâine, probabil
cu grijă vei coborî pleoapa
precum podul și vei strivi
tentativa mea de a-ți lumina pasul
cu o clipă înainte ca soarele
să-ți sărute glezna.
geolog pe râu
piatra e precum patria
cu nostalgiile și
prezicerile ei
și patria precum piatra
iar eu un saltimbanc
sărind din piatră-n piatră
când în cap, când pe călcâie
dintr-una într-alta
întru sorții de izbândă
ai poeziei.