La finalul săptămânii care abia s-a încheiat am fost undeva în afara județului, nu prea departe de Buzăul meu drag. Am fost acolo, într-un sat ialomițean, pentru vreo două zile, ca să-mi încurajez nepotul, Mircea pe numele său de domnitor, pentru că astăzi începe școala. Și-o începe tocmai din clasa I.
I-am adus un joc de șah nou-nouț, sigilat, cumpărat de la Buzău. A prins regulile jocului din prima, cum se spune. Îi place. Iar eu am o satisfacție tare tonică văzând pofta de viață, de inedit, a unui puști de șapte anișori, cu tot viitorul înainte, neacrit de experiențele de viață prin care a trecut un ins precum subsemnatul.
Pentru o clipă, privindu-mi protector nepotul, mă iluzionez că această țară încă nu e pierdută, că ar mai fi șanse de redresare în toate privințele. Nu știu dacă o țară poate reînvia doar prin puritatea unor copii. Nepotul meu mă privește ca pe un tataie de toată isprava, iar eu sunt convins că în niciun fel nu trebuie să-i fiu vreun fel de reper.
El trebuie să aibă alte coordonate ale viitorului. Am stat unul lângă altul, fiecare cu laptopul său, în aceeași cameră. Eu căutam revistele mele, ziarele, știrile și tot tacâmul stresului de zi cu zi. El căuta jocuri!
Rolurile noastre nu pot fi inversate. Viitorul meu ține de la o zi la alta, al său de-abia începe, și parcă mi-l închipui, undeva la vârsta mea, jucând șah cu nepotul său. Suntem oameni simpli, mai mult de atât nu putem face. Schimbările, mai ales cele în rău, le fac politicienii și anexele lor. Nouă, muritorilor de rând, nu ne rămâne decât să ne bucurăm de fleacurile unui etern joc de șah, predând ștafeta altora la fel de simpli și de obișnuiți ca toate generațiile încolonate în spatele unei lumi politice de toată ocara. Într-o țară confiscată…