Grație prozatorului și dramaturgului buzoian Corneliu Staicu, sunt în posesia excepționalului volum „Incursiuni în istoria literaturii dramatice românești”, cu subtitlul „Regăsiri”, carte ajunsă la a treia ediție „revăzută și adăugită”, semnată de Florin Faifer. Obișnuit cu lecturile ceva mai „palpabile”, ale unor critici de teatru precum regretații Mircea Ghițulescu și Valentin Silvestru, dar și atent la evoluția excelentelor condeie de la revista „Yorick”, publicație unică, inconfundabilă, în peisajul cultural actual, cartea lui Florin Faifer m-a surprins plăcut prin pedanteria cu care sunt abordați autorii și piesele lor de teatru, aflați și aflate în vizorul acestui scriitor parcă destinat special să vadă chirurgical lumea foarte sofisticată a dramaturgiei.
Pe ultima copertă a cărții, un alt teatrolog de excepție, Mircea Moraru, îmi confirmă primele impresii: „Malițioșii sunt mereu pregătiți să ne spună că atât criticii, cât și istoricii de teatru sunt recrutați dintre acei oameni care, fără doar și poate, și-ar fi dorit să facă o carieră artistică, numai că, lipsiți de talentul necesar, s-au văzut obligați să se mulțumească cu statutul de personaje ale romanului teatral. Drept pentru care își exersează histrionismul în colocvii, în cronici, în dezbateri, în cărți. Carevasăzică, li s-ar potrivi de minune exclamația din «Zazie dans le metro», romanul lui Raymond Queneau, „vorbești, vorbești, atâta știi să faci!”. Prin întreaga sa conduită publică, dar mai cu seamă prin rigoarea academică, civilizație și discreție, teatrologul ieșean Florin Faifer îi contrazice pe acești cârcotași de profesie. Politicos, timid, scump la vorbă, el a preferat să se exprime mai curând prin cărți. A preferat să tacă și să facă. Așa s-au născut volume precum «Dramaturgia» între clipă și durată (1984) «Cordonul de argint» (1997), «Pluta de naufragiu» (2002). Pe neașteptate însă, Florin Faifer irupe, din când în când, în publicistică prin articole polemice, fundamentate pe idei limpezi și ferme, impecabil argumentate și în chip savuros puse pe hârtie. O face doar atunci când ceva l-a scos din țâțâni, când limitele bunului simț au fost încălcate grav, când glasul imposturii a devenit prea zgomotos și când prostia uzurpatoare țipă prea grosier, ocupând locul adevăratei dezbateri din lumea ideilor teatrale”.
Până să trecem la miezul problemei, credem că se cuvine să punctăm câte ceva din viața și opera acestui scriitor. Florin Faifer s-a născut la 14 aprilie 1943, la Iași. Conform Wikipedia, este istoric, critic literar, teatrolog și lexicograf român. În 1966 absolvă Facultatea de Filologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, după care este angajat la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” din Iași (Academia Română), în cadrul sectorului de istorie literară, unde a fost avansat ca cercetător științific principal. În 1989 obține titlul de doctor în filologie, cu teza Memorialistica în călătorie (până în 1900) între real și imaginar, apărută ulterior în formă monografică. Între 1991-1993 este secretar literar al Teatrului „Vasile Alecsandri” din Iași, unde editează revista „Stagiunea”. A fost secretar de redacție al „Anuarului de lingvistică și istorie literară” (1988-1991) și face parte (din 1993) din redacția „Revistei române”. După 2000 devine profesor asociat la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași. A desfășurat o intensă și interesantă activitate literară în diverse și valoroase literare.
Am făcut această lungă introducere pentru a arăta importanța clară a acestui profesionist care, în volumul prezentat acum, dovedește absolut toate calitățile necesare unui universitar de elită. Din toată cartea, magistral scrisă, m-am oprit, din interes personal, asupra celor șapte pagini dedicate dramaturgului buzoian George Ciprian („George Ciprian – Un «măscărici> și ai lui candrii”, pag. 79-85). Volumul este conceput în patru secțiuni: „Ridicare de cortină”, „Câteva profiluri”, „Critica dramatică la primii pași” și „Repere în dramaturgia română contemporană”. George Ciprian este încadrat, prezentat și analizat, în punctele sale esențiale, în capitolul „Critica dramatică la primii pași”, unde sunt proiectate activitățile și realizările unor corifei sau fondatori ai dramaturgiei noastre dintotdeauna: V. Alecsandri, Bogdan Petriceicu Hașdeu, I. L. Caragiale, Barbu Delavrancea, Alexandru Davila, George Ciprian, Mihail Sorbul, Alexandru Kirițescu, Victor Eftimiu, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Victor Ion Popa, George Mihail Zamfirescu, Ion Sava, Tudor Mușatescu și Mihail Sebastian. O „listă” impresionantă, un imperiu al culturii noastre dramatice. O lucrare de un rafinament incontestabil. Despre Preocupările lui Florin Faifer, un alt teatrolog și profesor universitar, Bogdan Ulmu, dispărut de curând dintre cei vii, scria la data de 1 septembrie 2013: „A scris mult, cu acribie, cu seriozitate: despre teatrul românesc, despre cel universal, despre criticii români. Dar a atacat și subiecte colaterale, și-a impus punctul de vedere față de mondenități și politicieni. A polemizat, ori a vorbit cu tandrețe, despre cărți, spectacole, actori apropiați punctului său de vedere. Portretizează exact, dă verdicte juste, ironizează fin. A condus doctorate și a creat doctori în artele spectacolului. Mă întâlnesc și acum cu el în comisii de examen și admir, în continuare, știința analizei subtile și profunde pe care o face referatelor și tezelor doctorale“. După o scurtă prezentare a lui George Ciprian, din care aflăm lucruri pe care sigur mulți dintre noi nu le-am știut. „I se potriveau personajele sumbre, cu izbucniri de violență, deși firea lui nu era asta. În lumea teatrului i se spunea Omul. Dar avea o înfățișare de «buldog» (cum se autocaracterizează), masivă, aspră, colțuroasă, care nu-l recomanda decât unui anumit gen de partituri”, vedem că Florin Faifer are informații complete, inclusiv din cele care se referă la începuturile carierei dramaturgului buzoian, referitoare la scurtul său popas la Teatrul Național din Craiova, unde ajunsese societar cl. I. , după care „își încearcă norocul la Naționalul bucureștean, unde, însă, la început e simplu figurant”. În continuare, Florin Faifer scrie despre rolurile importante în care a fost distribuit George Ciprian și în care a realizat „creații lăudate de critica vremii”. Iată și o mostră de analiză foarte precisă a actorului și, mai târziu, dramaturgului buzoian, făcută de Florin Faifer: „Cu tot primitivismul figurii (trimitere la George Călinescu , menționată de F. F., extrasă din «Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediția a II-a), Ciprian era o natură înzestrată cu un ascuțit simț de observație și o gândire plină de miez. O dovedesc scrierile lui, romanul, cu pasaje savuroase Soțori făr’ dă ori Odiseea lui Haralambie Cutzaftachis (1936) și, îndeosebi, șugubețele suveniruri din Cutia cu maimuțe (1942) și Măscărici și mâzgâlici (1958), cu portretistica și umorul care le dă relief. Oricât, «măscăriciul» și-a făurit un bun renume,izbânda mare, pentru G. Ciprian, a fost aceea a «mâzgăliciului>. Cariera lui literară e oarecum neobișnuită,cu manifestări rare și surprinzător de inegale.(aici e aici, Florin Faifer pune degetul pe rană, ca să zicem așa)>Nimic nu anunța o piesă ca Omul cu mârțoaga (1927, un fragment în «Sinteza>; premiera în același an, cu George Calboreanu în rolul principal), cele câteva încercări anterioare (versuri, scenete, chiar și o piesă în cinci acte – pierdute toate) nefiind probabil decât niște naive juvenilități”. Ca de obicei, cum se întâmplă la noi la români, de când e lumea, de la Balada Miorița și până hăt departe în viitor, cum se întâmplă să-i meargă cuiva un pic mai bine, pe propriile-i sale merite, apare invidia, calomnia, desființarea. Și George Ciprian, aflat pe culmile unui succes colosal, are parte de mizeriile epocii: ,,Așa încât, atunci când «comedia ecvestră> și-a început seria triumfală, unele voci, cu argumentul doar al suspiciunii, au lansat acuzația, mai mult sau mai puțin voalată, de furt literar. În această inelegantă versiune adevăratul autor este socotit Urmuz, al cărui spirit a înrâurit într-adevăr piesele autorului pe care îl comentăm. Un schimb violent de replici izbucnește între Tudor Arghezi (în «Bilete de papagal>) și George Ciprian (în «Cuvântul>), a cărui mânioasă ripostă, de o extremă agresivitate, dovedea convingător că dramaturgul contestat putea fi un pamfletar redutabil”. Personal, nu-l văd pe leneșul și mai mult decât extravagantul Urmuz scriind o capodoperă așa de bine articulată în profunzimile sale psihologice. Mai mult, „Omul cu mârțoaga” are toate coordonatele felului de a fi a maestrului Ciprian, mai ales când autorul atinge părțile sensibile și greu de definit ale misticismului. Marele Arghezi avea și el malițiozitatea sa glandulară, nu suporta să fie altul mai altfel decât el, dovadă fiind toate polemicile sale, inclusiv, sau mai ales, cea cu Ion Barbu! Iar pe George Ciprian nu cred că și-l poate imagina cineva în ipostaza unui om fricos sau complexat de vitregiile vieții. A scris și Tudor Arghezi piese de teatru, ce e drept, acestea fiind departe de valoarea poemelor, a prozei sau a pamfletelor sale.