„Valeria Manta Tăicuțu face parte din acea categorie de scriitori – «robi ai literaturii și ai visului din ea» – cărora le este «drag să scrie și să citească»”. Așa își începe prefața Rodica Lăzărescu la cea mai recentă apariție editorială a scriitoarei râmnicene Valeria Manta Tăicuțu, una dintre cele mai importante personalități culturale contemporane, cu ocazia reeditării romanului „Slalom sentimental” de către Editura Editgraph, în acest an.
Autoarea s-a născut pe data de 20 ianuarie 1956, în orașul Comănești, județul Bacău, fiind absolventă a Facultății de Filologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. După absolvire a devenit râmniceană cu acte în regulă, slujind învățământul din acest municipiu aproape 40 de ani. Fire iscoditoare și înzestrată cu un talent literar extraordinar, nu s-a mulțumit cu statutul de profesor și a căutat alte provocări pe tărâmul bătătorit de foarte mulți și explorat de foarte puțini. A debutat cu proză în prestigioasa revistă „Luceafărul”, în anul 1990, acolo unde, pe la începutul anilor 2000, a ținut timp, de peste doi ani, săptămână de săptămână, rubrica „Cronică literară”.
Este poet, romancier, eseist, traducător, critic și istoric literar, precum și un important editor, prin Editura „Valman”, dar și un conducător important al cunoscutei reviste literare „Spații culturale”, cu o apariție neîntreruptă de nouă ani și în care se regăsesc, număr de număr, creațiile unor importante personalități românești și internaționale. Este cunoscută, apreciată și respectată nu numai în spațiul cultural românesc, ci și în cel internațional. Consider că a obținut acest statut prin valoarea operei sale și prin verticalitatea aprecierilor față de colegi. A obținut nenumărate premii literare prestigioase și a fost admisă ca membru al Uniunii Scriitorilor din Româna, ca o recunoaștere certă a valorii reale. Ceea ce confrații apreciază la Valeria Manta Tăicuțu este faptul că, față de alți autori, îi prezintă colegului de „suferință” realitatea pe care ea a perceput-o în creația lui. Acest adevăr frust, tranșant, de cele mai multe ori supără în această lume plină de ego-uri, dar modul în care o face Valeria este unul absolut dezarmant. Nu pot să mă pronunț în care gen literar este mai performantă, pentru că și-a impus, conștient, limite superioare. În poeziile pe care le-a propus pentru cititorii ziarului „Opinia” întâlnim și câteva sonete în care scriitoarea Valeria Manta Tăicuți excelează. Dumneavoastră, cititorii, puteți concluziona asupra spuselor mele și vă ofer, împreună cu autoarea, un florilegiu sub genericul „Poeme sub cruce”. Felicitări, Valeria!
artificiu
cocoșii de tinichea din vârful casei
cârâie a ploaie și somn.
a trecut întâi vântul prin penele lor
vopsite sintetic,
lăsându-le în cioc nisip și grăunțe
din hambarele fostului ceapeu.
tu stai la fereastră și aștepți
să zboare cocoșii aceia de tablă
să intre-n inima poemului
adânc, acolo unde grăunțele încolțesc.
în alte vremuri, ai fi avut recoltă bună
de versuri la hectar.
început
către seară, frunza intră-n odaie
cu toamna în ea, ca o palmă-n aramă bătută:
pe o parte, efigia verii, dinții ei
sănătoși zimțuind frunzele,
pe cealaltă parte, roșul greoi și pătat
al burții de nor în asfințit;
frunza-i totuna cu mine, fețele ei sunt fețele mele,
amândouă prefăcute.
jucăm teatru în seara aceasta,
aprindem lumânări și tragem cortina.
va veni o ploaie rece din cer,
sau un înger, sau o brumă,
noi scoatem la rampă coșuri cu frunze.
în culise, mașinistul orb, șchiop și surd
încurcă firele;
când vom cădea, cu îngeri, cu ploi
sau cu brumă deasupra,
vom ști care-i prețul trădării și-al nopții din ea.
retorică
cruce de lemn, cruce de fier, cruce de piatră:
clopotele bisericilor dau zvon
ca lăstunii în zborul de primăvară,
purtând sânge în cioc.
lemnul e sfânt, par a spune
mormintele aliniate ca soldații la inspecție.
lemnul e sfânt, când îl porți pe umeri
îți umple cămașa cu boabe de lacrimi,
fiecare bob cu icoana Celui Preaînalt înăuntru.
peste drum de clopote, la distanță de-o noapte,
e jarul crucii de piatră, apoi tresar felinarul cel roșu
și coapsele dezgolite.
când ajungi acolo, drumul de întoarcere
se prinde în cleștii crucii de fier,
singura salvare, fără noblețe,
din piatră, din fier ori din lemn.
Sonet 1
urâte-mi sunt convoaiele de toamnă
în violet și purpuriu ascunse,
de lancea asfințitului străpunse
ca sfinții stilizați dintr-o bucoavnă
regal și trist se rupe ceru-n două,
murind în noi cu partea luminată,
semințe și nectar căzând îndată
pe cărăruia morților de rouă
ziceai că vii să împărțim sabatul
când chiuie în carnea lor uscată
și-n rug de frunze vechi găsindu-și patul
arhanghelii căzuți, în necurmată
sfidare. Dar tu-ncepi urcatul
din iad spre rai, povară repetată.
Sonet 2
boncăluiește-un cerb nebun în vintre
și pulpele de-asfalt nimicitor
deschise-s să primească-n hăul lor
fecundul falus smuls dintre cuvinte
se zvârcolesc arterele surprinse
într-o sălbatică și crudă-m preunare
copacilor din parcuri le cresc gheare
și sfârcuri din clădiri țâșnesc încinse
în clipa diabolicei urgii
se zămislesc în uterul de piatră
titani ursiți să scrie-n colivii
înveselit de straiele cernite
orașul morfolește în gingii
centura castității prihănite.
Sonet 3
pictăm păianjeni pe la colțul vremii
eternizați în sumbre florilegii
ce cară traseistele și blegii
pe urma vânătorilor de premii
gonacii se-mbulzesc s-aducă prada
cât mai aproape de bătaia morții
iar muzele răcnind și-arată colții
spre cei ce părăsesc scârbiți grămada
e arta noastră hăituială crudă
nu de mistreți cu colții de argint
ci de cuvinte-n strai de paparudă
te lași purtat prin jalnic labirint
de cotoroanțe cu desfrâul rudă
și mori sărac în propriul tău Corint
Sonet 4
de cucuvea de lup sau de pisică
nebotezați și triști și plini de vină
cu prada săgetată pe retină
pe crengi de-argint orașul ochi ridică
te încolțesc priviri de pretutindeni
ca într-un joc lipsit de inocență
cu păsări împușcate la demență
și aruncate-n golul de armindeni
inele de eclipsă cobitoare
îți amintesc de moartea prematură
a zilelor ieșite din tipare
și în zadar te-ntorci cuprins de ură
spre sfinții indolenți din calendare:
la chinul tău, doar iadul e măsură
artă poetică
imaginile sar la beregată
să te sfâșie când te uiți la cer
și cauți printre stele un mister
și-un adevăr ce n-ai să-l știi vreodată
îți e sortit să stai cât ține viața
cu fruntea în pământ ca dobitocul
și în genunchi să îți aștepți sorocul
un zâmbet umilit sluțindu-ți fața
dacă încerci să ieși din țarc, te mușcă
milenii de versete dușmănoase
al căror rost e să te țină-n cușcă
și totuși, năucit de legi pioase,
privești în ochi iubita Poezie
și-mparți cu ea luminile rămase.