La sugestia poetului Dumitru Ion Dincă, în anul 2005, am acceptat să fiu un fel de „șef de campanie” al „controversatului” scriitor Victor Frunză, care își anunțase candidatura pentru funcția de președinte al Uniunii Scriitorilor. Un disident care doar revenise în România după un lung exil în Danemarca. Nașul poetului Dumitru Ion Dincă. Doi oameni onorabili în felul lor, ambii scriitori de certă valoare. În acea perioadă și-au mai anunțat candidatura la președinția USR Carolina Ilica, Cezar Ivănescu, Mihai Gălățanu, Grișa Gherghei, George Gibescu și Nicolae Manolescu. Am participat, făcând parte din decor, la o singură conferință de presă susținută de Victor Frunză, la București, undeva într-o săliță de teatru. Asta e toată implicarea mea în campania respectivă. Suficient cât, din „Zona 51” a scriitorimii române, cea în care unii dintre „colegii” noștri se cred extratereștri, să înceapă asupra mea o persecuție constantă, discretă, de tip clasic.
Am fost trecut pe o anume „listă”? E foarte posibil! Primul semnal mi-a parvenit la scurt timp după conferința lui Victor Frunză, când, în „România Literară”, nr. 20/2005, într-o rubrică inventată ad-hoc, intitulată pompos „Veleitarii”, celebrul anonim Horia Gârbea, comentează, mai bine zis, citează, cu o zeflemea și o ură nefirească pentru un „literat”, versuri din creația a vreo opt autori, fără să dea numele nici unuia dintre cei vizați: „N-o să dau numele acestor iluzionați, pentru că n-am nimic personal cu ei. Mi-e doar milă-silă de
Nu vreau să alunec în zona psihanalizei, „subiectul” în sine e prea insignifiant. Cert este faptul că vânătorul de „veleitari” începe braconajul, citând un poem dintr-o carte de-a mea, un poem oarecare, ceva la care „căutătorul de râme” nu are acces nici măcar în vis. Am trimis un drept la replică lui Nicolae Manolescu și Alex. Ștefănescu, conducătorii „României literare”. Același drept l-a replică l-am trimis și lui H. G. Degeaba! Las de-o parte faptul că, „veleitarul” care sunt, am avut cronici la diferite cărți de-ale mele chiar și în ,,România Literară”, vreo două semnate chiar de lui Alex. Ștefănescu, acest critic zglobiu, care, prin 2004, în „Flacăra” lui George Arion, scria că „Marin Ifrim este cu totul ieșit din comun”. Ca poet, firește. Între timp, chiar dacă tot am mai fost băgat în seamă, interesul meu pentru activitatea „literară” a celor de la „R.L.” a rămas același ca și până la amenințarea publică a lui H.G., adică aproape inexistent, în țară existând cel puțin 5-6 reviste mai interesante decât această publicație.
Prin 1996, în plină campanie electorală, când N. Manolescu candida pentru funcția de președinte al României, venind la Buzău, la o întâlnire cu simpatizanții săi, și-a exprimat dorința față de regretatul ziarist și scriitor Corneliu Ștefan, că ar vrea să meargă și „în satul în care s-a născut poetul acela…”, adică subsemnatul. Știu că, atunci, în ziarul OPINIA a apărut o știre referitoare la această proiectată vizită, care, în cele din urmă, nu știu din ce motive, a fost amânată. Probabil că lui N. Manolescu i s-o fi șoptit faptul că nu suport politicienii, de la stânga la dreapta și invers.
L-am întâlnit atunci pe N. M. la sala Teatrului „George Ciprian”, unde a susținut o conferință, prilej cu care i-am înmânat volumul de versuri „Alfabet de tranziție”. Nu m-am dat niciodată în vânt după părerea acestuia despre scrisul meu. Faptul că i-am trimis cărți de-ale mele, ori de câte ori am crezut de cuviință, poate fi catalogat precum un dar făcut unui om care l-ar putea prețui. Atât și nimic mai mult. Din 2005 și până în prezent, în ciuda ultimatumului dat de H. Gârbea, am publicat încă 28 de cărți de poezie, proză, eseu și teatru. Plus două monografii. Mi-am văzut de ale mele, cum se zice. Tot se frământa retoric H.G.: „Să vedem ce scrie un domn la vârsta maturității fără a înțelege de ce scrie”. Timpul a trecut și numele meu nu a mai apărut în „R.L. până când, o altă somitate din „Zona 51”, Mircea Mihăieș, îmi dedică o întreagă pagină, în aceeași „Românie Literară” (nr. 4/2012) în care H. Gârbea îmi radia dreptul de a scrie. Pe M. Mihăieș l-a iritat faptul că, în 2012, am făcut o manifestare dedicată lui Mihai Eminescu. E de mirare cum, acest autor modest, plin de orgolii, vanitate și fiere, renunță la tematica sa obișnuită, înghesuită astmatic în rubrica ,,Contrafort”, înlocuind personajele sale favorite, gen Traian Băsescu, la plus, și Crin Antonescu, la minus, cu umila mea ființă, care, inclusiv din motive tradiționale, am „bifat” ziua de 15 ianuarie la modul cel mai decent posibil. M. Mihăieș delirează pe toată pagina, mă jignește cu o ușurință de mahalagioaică, luând peste picior inclusiv participanții la întrunirea respectivă, provincia, în principiu.
Nu citez nimic, e vorba despre un text plin de microbi și bacterii, de cuvinte față de care trebuie să stai la distanță, bolnave de la un capăt la altul al regurgitării semantice. I-am răspuns acestui domn răvășit de resentimente, în termeni adecvați, în „Jurnalul de Vrancea” on-line, condus de poetul Liviu Ioan Stoiciu, ulterior acesta din urmă având un neplăcut schimb de replici cu M. Mihăieș, care s-a declarat tare nemulțumit că mi s-a acordat dreptul la replică. Firește, în mintea sa împrejmuită cu sârmă ghimpată, de libertatea cuvântului trebuie să se bucure numai cei care sunt înăuntrul libertății, proprietarii acesteia, cei din fruntea lumii literare. Ceilalți, pleava de dincolo de gard, trebuie se bucure chiar și când sunt calomniați. Nu mi-aș dori nici în cele mai roze visuri ca „eseistul”M. Mihăieș să rămână în istoria literaturii din cauza mea, la inițiativa sa. Eu m-am purtat și mă voi purta întotdeauna ca un om aflat în legitimă apărare. Vă dați seama, M. Mihăieș vrea liniște, mai ales că, la o adică, „liniștea” o poate face el însuși, fiind, nici nu se putea altfel, șeful Comisiei de Monitorizare a membrilor USR.
Vânt rău spre trestia (ne)gânditoare care sunt, spre fragila mea preocupare literară, bate și dinspre „criticul profesionist” Alex. Ștefănescu. Înainte de 1989, când se ocupa de tinere talente literare, la Suplimentul literar și artistic Scânteia Tineretului, văzând că Alex. Șt. se preface a avea orbul găinilor când vine vorba despre textele mele, am folosit pseudonimul Angela Filip, lângă lucrări atașând și fotografia unei colege. Am fost publicat imediat, culmea, cu același text, o povestire, pe care, probabil, prima dată acesta nu o citise pentru că nu eram fetiță. Nu vă gândiți la lucruri perverse, vă rog e vorba doar de o banală schimbare de sex-appeal literar. Imaginația critică profesionistă permite! Cu același pseudonim, dar și cu numele meu real, pentru a mă autoevalua, am publicat și în revista „Flacăra”, girat de marele poet Geo Dumitrescu. }in minte că, pe adresa mea, pe numele de Angela Filip, de la Suplimentul Scânteia Tineretului, mi-a sosit un mandat poștal în valoare de vreo 1.800 de lei. Sau 180? Nu mai sunt sigur. Cert este că diriginta oficiului poștal nu mi-a dat nici un leu, pentru că pe buletinul meu de identitate nu scria Angela Filip.
Dincoace, la ,,Flacăra“, la un moment dat, maestrul Geo Dumitrescu, intuind farsa, mi-a spus că ar trebui să semnez Angel Filip, nu Angela! Trec această întâmplare la capitolul farse scriitoricești, cum îi place lui Alex. Șt. să se tot laude, că deține monopolul în această privință. Totul e verificabil, există colecții, arhive etc. După 1989, în „Flacăra” lui George Arion, Alex. Șt. a înființat rubrica „Mașina de scris”, nu de făcut bani, în care, chipurile, organiza, anual, un concurs literar în urma căruia, câștigătorului urma să-i fie tipărită o carte la Editura „Mașina de scris”, editură aparținând, firește, lui Alex. Șt., care mi-a publicat mai multe grupaje de versuri, fiind lăudat precum reclama pentru „Osteotic” a lui Florin Condurățeanu, în folosul editurii, firește. Singurul membru al juriului concursului era, tot firește, Alex. Ștefănescu! La una dintre edițiile concursului, am fost dat ca și câștigător, mă rog, am ajuns în „finală”. Premiul a fost obținut de o domnișoară, fiica unui fost coleg de facultate și de grupă cu onestul și imparțialul critic literar.
Arhivele „vorbește”: „Marin Ifrim este cu totul ieșit din comun…” . Același Alex. Ștefănescu mi-a prezentat, în „România Literară”, mai mult somnoros decât plictisit, volumul de versuri „Curentul marin”, apărut în 1995, neuitând totuși să observe că mă trag dinspre avangardismul „naiv”. Ca să vezi și să nu crezi, există și așa ceva. Tot în acel an, zgubiliticul critic, cu teribilismul său matur, care încă îl caracterizează, publică în „România liberă”nr. 1653, de vineri, 1 septembrie 1995, nu în cea ”literară”, „o hartă a resurselor de talent literar”. Pe respectiva hartă, în locul localităților sunt trecute numele a vreo 45 de tinere talente. Harta este însoțită de un interviu acordat de critic Iuliei Blaga, în mare parte acesta referindu-se la Concursul „Mașina de scris”.
Întrebările se pot deduce din răspunsurile singurului membru al juriului, Alex. Ștefănescu: „Am primit aproximativ 8.000 de scrisori. Din acești 8.000 de autori, câteva sute pot spune că au talent literar, iar 45 de autori ar putea tipări oricând”. Ce să zic, numele Marin Ifrim e trecut pe harta respectivă, în dreptul orașului Buzău. Singur, nemuritor și rece printre ceilalți 44 de aleși. Al doilea răspuns al interviului: „Săptămână de săptămână i-am publicat pe cei mai valoroși dintre ei, am organizat un concurs cu premii, festivități, am anunțat mass-media, pe scurt, am făcut agitație. (Mai ceva ca la ,,Cântarea României”, pe care, o să vedeți, mai târziu, în anul de grație 2016, criticul mi-o pune mie în spate. Nici de gard nu s-a sprijinit, nici cocoașă n-a avut; n. m. – M.I.) Am sperat să-i pot face cunoscuți pentru că, am spus-o cu fiecare ocazie: consider că literatura este o marfă extraordinară, miraculoasă, care – exportată – rămâne și în țară“. Și m-a făcut atât de cunoscut și de exportat, încât, după 11 ani de celebritate, datorită acestuia, criticul literar Alex. Ștefănescu își revine din leșinul de admirator al subsemnatului, negându-și, într-un fel, propriul său trecut și propria-i onestitate literară, publicând, în aceeași „Românie Literară” (nr. 26/2016) un fel de delațiune la Direcția Națională Antitalente – DNA – ul literar, nu?-, din care citez: „Marin Ifrim, un prolific autor din Buzău,practică surâzător amatorismul. Pare un continuator solitar al Festivalului «Cântarea României». De curând și-a publicat cartea de muncă adnotată. Formula este ingenioasă, dar folosită de un neprofesionist al scrisului generează exclusiv umor involuntar(…).Cu un dispreț suveran, autorul se dispersează de serviciile scriitorilor profesioniști. Îi persiflează pe critici literari ca Nicolae Manolescu (și ca mine), o numește irevențios «Fătucă» pe o colaboratoare a României Literare care scrie cu spirit critic despre el…”. În primul rând, cel ce se autoimpune sub sintagma narcisistă „și ca mine”, nu demonstrează cum poate fi practicat „surâzător amatorismul” într-o carte cu un fundal epic destul de trist. În al doilea, nici măcar în somn nu am avut de-a face cu „Cântarea României”, deși nu văd ce-ar fi fost rău în chestiunea respectivă. Care o fi diferența dintre participarea la „Cântarea României” și „cântarea” din fosta publicație „Magazin”, unde criticul nostru profesionist și-a desfășurat activitatea științifică în anii apoteotici ai ceaușismului, când șefii publicațiilor trimiteau texte „critice” (telegrame) tovarășului și tovarășei? În al treilea rând, dacă „formula” scrierii cărții mele este „ingenioasă”, matematic vorbind, rezultatul zero al acesteia este firesc. Și pentru cel care știe matematică, și pentru analfabet, o ecuație, o „formulă” care are ca rezultat zero face parte din logica precisă a matematicii. Inclusiv pentru „criticul literar și cititorul profesionist” Alex. Ștefănescu, care, bag seamă, citește tot, inclusiv orice, ca și cum ar mânca, cu un profesionalism specific gurmandului bulimic. În fine, „fătuca” la care se referă „criticul profesionist” nu a scris deloc „în spirit critic” despre una din cărțile mele, dimpotrivă, domnița respectivă a făcut o recenzie școlărească favorabilă autorului amator care sunt. Unii „profesioniști ai scrisului” trăiesc cu iluzia că, dacă au dobândit o licență sau un doctorat”, în litere sau în filozofie, să zicem, pe baza operelor unor scriitori morți de când lumea, au tot dreptul să-i omoare pe scriitorii acestui prezent, care prezent , pentru ei, e doar un fel de Ev Mediu Întunecat. Fiat lux, domnule Alexandru Ștefănescu!