OPERA: „Vâsla de sare”, roman (2006); „14 povestiri”, proză scurtă (2007); „Tânărul Veronel”, roman (2008); „Minunata Adela”, roman (2009); „Opera lui Ion Gheorghe”, studiu monografic (2010); „Critice”, cronici literare (2011); „Viața și opera lui Vasile Voiculescu”, roman documentar (2012); „Dicționarul dascălilor pârscoveni: educatoare, învățători, profesori, preoți – 1830-2010” (2013); „Ultimul poet dac“, critică literară (2013); „Vâsla de sare” (2006, reed. 2015); „Speranța”, roman (2015).
Reporter: Stimate domnule Gheorghe Postelnicu, sunteți unul dintre puținii membri buzoieni ai Uniunii Scriitorilor din România. Nimeni nu vă poate contesta acest merit obținut prin muncă și seriozitate. V-ar interesa o viitoare Filială a USR aici, la Buzău?
Gheorghe Postelnicu: Eu nu am nimic împotrivă să existe o filială în orașul Buzău, personal aș deveni mai activ, m-aș implica mai mult, dar acest lucru trebuie construit, poate prin dezmembrarea altor filiale, poate printr-un lobby puternic la conducerea US, care numai de dragoste față de scriitorii buzoieni nu poate fi bănuită. Cine să strângă, din jur, 50 de membri cu rădăcini buzoiene? Și dacă s-ar face filială la Buzău, s-ar aproba și o revistă subvenționată?
Rep.: Care dintre cărțile dumneavoastră credeți că vă reprezintă cel mai bine. De ce?
G. P.: Am început să scriu din îndemnul propriului cuget. La 12 ani citeam romane-fluviu, toate cumpărate de fratele meu: „Toate pânzele sus”, „Pe Donul liniștit”, „Cei trei mușchetari”. Din acea vreme s-a aprins sufletul în a imita pe scriitori și a sluji slova scrisă. Citeam sub plapumă, supravegheat de buna mea mamă, întâia călăuză și sfătuitoare literară. Ea împlinea cu vorba și cu fapta făgăduințele chipului Maicii Domnului. Cărțile mele (12), multe din ele apărute la edituri prestigioase, au fost primite bine. Se găsesc în librării, dar nu și în bibliotecile din Pârscov, pentru că, nu-i așa, nimeni nu e profet în țara lui. Dumnezeu m-a îndemnat să scriu despre dascălii și preoții pârscoveni, despre poetul-martir Vasile Voiculescu, despre opera Marelui Bazileu Ion Gheorghe, despre vechile noastre familii, teme care bucură pe oamenii alături de care îmi duc zilele. În 2017, dacă mi se va îngădui, voi împlini 70 de ani. Nu mă aștept ca autoritățile locale sau județene să observe acest lucru, preocupate profund cu realizarea unor mărețe obiective cetățenești. A trecut neobservat jubileul Pârscov 500, și atunci, instituțiile culturale și școlare cum să fie emoționate de o cifră de șapte ori mai mică? Ar fi prea de tot, când plictiseala le-a stins definitiv flacăra recunoștinței! Dacă nu mă vor sărbători ceilalți, mă voi sărbători singur, pentru că timpul, inamicul sublim, nu se mai întoarce. Îmi vor fi aproape copiii, nepoții și cei cinci-șase prieteni nemuritori. Ca să închei pe întrebare: dacă aș avea timp, aș reciti „Minunata Adela”, ca să mă încarc de revoltă și de sarcasm.
Rep.: Ați publicat și un volum despre opera lui Ion Gheorghe. Noi, cei care-l prețuim enorm pe marele nostru poet, vă apreciem și vă respectăm pentru acest demers. Care credeți că ar putea fi rolul determinant al criticii literare actuale: de promovare, de recunoaștere sau de consacrare a scriitorilor?
G. P.: Critica literară nu mai e ce-a fost. Nu din cauza ei, ci a unor funcționari din literatură. Cum să stabilești cinci sau șase critici din toată țara, și același număr de reviste care să publice fără oprire cronică literară despre cărțile aspiranților la US? Se vor organiza licitații? Se va trage la sorți? Întrucât se scrie haotic, haotică e și activitatea unui critic literar, care, oricât ar vrea, nu poate urmări zi de zi drumul unui creator. Promovează și el ce îi cade în mână. Să cumpere singur cărțile pe care le comentează? Orice autor, ca să fie recunoscut ca atare, trebuie să se bucure de prietenia a doi-trei critici cu ochii buni și cu mintea întreagă, și, evident, cu rubrici permanente. Altfel, unde să publice: în baie sau pe scara blocului? Dar și criticul scrie cărți. Are și el nevoie să fie promovat, recunoscut, consacrat. Poate fi ordine în asta? E un joc superb cu mărgele de sticlă. Criticul are prieteni scriitori, nu fotbaliști. Prietenii scriitori sunt prieteni cu alți scriitori, deoarece toți vor să-și vadă numele pe o carte. Poate criticul să spună ceva rău, fără să primească un potop de injurii, insinuări și replici neamicale? Să nu uităm un lucru: suntem înconjurați de capodopere și de genii. Dacă ne intră asta în cap, avem o viață liniștită și o tensiune arterială normală. Pe de altă parte, dacă Ionescu și Popescu scriu despre un autor consacrat, e ca un bâzâit de țânțar, petrecut la Bârlad sau la Tulcea. Nu se aude de la București. Ce e de făcut? Criticul, dacă îl ține cureaua, scrie eseuri despre autori care nu mai sunt în viață. Asta, pentru amorul propriu, fără să fie sigur că eseurile vor avea prea mulți admiratori.
Rep.: Realizați la Pârscov o revistă foarte profesionist concepută. Știu cât de greu e să tipărești o astfel de publicație lunară. Cum vă descurcați, care ar fi micul secret al apariției revistei „Întrezăriri”?
G. P.: Ca redactor-șef al revistei „Întrezăriri”, care apare, fără întrerupere, de patru ani, am cel puțin o bucurie: că am atras un număr mare de colaboratori cu origini buzoiene (25), unii tineri și foarte tineri, cu toții animați de a scoate la lumină fibra creștină a locuitorilor Văii Buzăului. Fiecare se ostenește să împlinească, după putere, făgăduințele omului de cultură, care nu sunt ușoare, să se jertfească pentru călăuzirea cititorilor de pretutindeni, ținând departe gândul mândriei și al gloriei deșarte, căci ce daruri mai mari ne dorim în viață decât fărădegrija, nădejdea și pacea inimii? Fără acestea, societatea se pustiește. Le urez tuturor să meargă mai departe în duhul modestiei, al dăruirii și al iubirii, să nu slăbească râvna pentru cuvântul viu care trezește inima din împietrire și duhul din somn. Revistele de cultură, chiar dacă au tiraje mici, chiar dacă sunt citite de puțini oameni, sunt lumina și stâlpii de întărire ai societății. Atunci când se nasc, trebuie sprijinite pentru a ține pe drumul adevărat pașii poporului. Ne trebuie o cultură clocotitoare, plină de râvnă și sinceritate, care să facă față atacurilor înverșunate ale inculturii. „Spații culturale”, „Cartelul metaforelor”, „Caietele de la Țintești”, „Continuu”, „Uscând o lacrimă”, „Întrezăriri” sunt cetăți de salvare spirituală, dar de ce numai acestea?
Rep.: Faptul că sunteți născut în satul lui Vasile Voiculescu, și că ați slujit, aici, la Școala Gimnazială Pârscov, o viață întreagă, ca profesor de română, are vreo legătură de suflet cu marele poet?
G.P.: După căsătoria cu Maria Mitescu, în familia tânărului medic au venit, unul după altul, copiii, trei fete și doi băieți, între 1911 și 1920. Prins cu grijile familiei, cu multiplele activități profesionale, a intrat din ce în ce mai rar în satul natal. În 1911 a murit Sultana, iar 5 ani mai târziu, s-a prăpădit și Costache Voicu. În casa părintească a rămas fratele cel mare, Filipache. Două surori, Maria și Florica, locuiau în București. La cine să mai fi venit în Pârscov? Străvechea gospodărie a sibianului Ion Voicu se degrada. Copiii făceau ei traseele turistice și itinerariile de vacanță. Gârbovit de muncă și de răspundere, V. V. nu-i mai însoțea. Cu un cancer la un ochi, apoi la celălalt, Maria Mitescu aproape că s-a mutat la Paris, urmându-le pe fetele cele mari. Pârscovenii uitaseră de studentul care le oferise consultații medicale și medicamente. Amintirile deveneau inconsistente. Se prăpădiseră și prietenii din adolescență, cu care bătuse, în vacanțe, drumurile mănăstirilor din jur. Nu am dovezi că vreun dascăl sau preot pârscovean era la curent cu succesele literare ale scriitorului: Premiul SSR pentru „Poeme cu îngeri” (1927), Premiul Național de Poezie (1941), Premiul Editurii Fundațiilor Regale (1939), Premiul Teatrului Național (1936), Meritul cultural în grad de ofițer, pentru litere și opere literare.
Am făcut această introducere lungă, pentru a se înțelege că, așa cum am demonstrat și în „Viața și opera lui Vasile Voiculescu”, răceala a fost reciprocă. În anii detenției și după aceea, numele Voiculeștilor nu prea mai era pomenit în sat. Repulsia bolșevică lucra din plin. După 1964, moștenirea culturală voiculesciană a început să fie valorificată de fiii săi, până la epuizarea și a ultimei file de manuscris. Reporterii veneau la Pârscov ca la Mecca, dar ce găseau nu era de dat în presă: o gospodărie ruinată, un nepot (Teodor, „nea Dorel”), bărbos, jerpelit, ținând vaca de funie pe marginea drumului. Elanul reportericesc a adus, totuși, un mare câștig: construirea casei memoriale. Un rol important l-au avut atunci Gheorghe Petcu, Eugen Sandu și Dumitru Dumitrașcu. Sunt în viață și trebuie să le scriem numele în piatră.
Între mine și Vasile Voiculescu s-a creat o puternică legătură sufletească, începând cu 2010, când, la îndemnul unor persoane apropiate, am cercetat sistematic, an cu an, istoria acestei străvechi familii pârscovene, scoțând la lumină zeci de informații inedite. La capătul unui drum frumos, am putut crea portretul literar al martirului creștin.
Încă ceva: Dile nu a învățat nicio zi la Pârscov, deși școala se afla peste drum, și avea un învățător eminent, Gheorghe Manolache. Copilul și-a luat zborul de pui spre Buzău și București.
Rep.: Ce planuri literare imediate aveți, la ce carte lucrați? Aveți vreo obsesie a vreunei cărți pe care tot amânați să începeți s-o scrieți?
G. P.: Mulțumesc Marelui Păstor pentru darurile revărsate asupra mea. La aproape 70 de ani de viață, am, firește, câteva proiecte, dar îndeplinirea lor nu depinde numai de dorința mea, ci de voia Domnului. Cred că e bine să te bucuri de notorietate, în primul rând, din partea celor lângă care trăiești. Dincolo de borna kilometrică a localității e discutabil că te apreciază cineva. În urmă cu patru ani am început să citesc din nou Voiculescu. Rând cu rând, pagină cu pagină, în vederea întocmirii unei lucrări monumentale: „Repertoar lexicografic: regionalisme, termeni populari, arhaisme”. Volumul „Proza” se află în manuscris. Când ne-am apucat să trecem pe calculator, m-am îngrozit: sunt sute și sute de trimiteri, citate și explicații, care mie, ca autor, îmi puteau tulbura iremediabil mintea, iar soției, ca tehnoredactor, să-i înțepenească degetele. Am hotărât să luăm o pauză și să ducem la bun sfârșit „Vechi familii pârscovene”, care e cu totul altceva…