Pe lângă destinația inițială, definită aproape la fel în toate dicționarele, pentru orice comunitate sau grup etnic, cimitirul reprezintă o adevărată pagină de istorie, veche sau mai nouă, chiar contemporană.
Dacă istoria veche intră mai ales în atribuțiile arheologilor, pentru istoria modernă și contemporană este datoria istoricilor și a altor specialiști din domenii înrudite să lămurească lucrurile. La Buzău această sarcină și-a asumat-o istoricul Valeriu Nicolescu, ajutat de această dată și de fiul său, Eduard. Împreună au publicat de curând, la „Editgraph”, o documentată și interesantă monografie a celui mai vechi cimitir al orașului, cu un titlu incitant „Dumbrava, un Pantheon buzoian”, o altfel de istorie a orașului pe care cei doi îl iubesc.
Întemeiat cu aproape un secol și jumătate în urmă, cimitirul, care la început a purtat numele Sfintei Filofteia, trebuia să înlocuiască vechile cimitire ce existaseră până atunci în preajma tuturor bisericilor. Hotărârea Primăriei din anul 1871, de a crea acest cimitir, venea, sigur, și în urma legii pe care o dăduse Domnitorul Alexandru Ioan Cuza încă din anul 1864, prin care interzicea înhumarea celor decedați în vecinătatea bisericilor, deci în mijlocul comunităților, și prevedea amenajarea unor cimitire la marginea localităților. Piatra fundamentală a acestui loc de veșnică odihnă a fost pusă în ziua de 31 mai 1872, în prezența primarului Nae Stănescu, a prefectului I.I. Arion, a ajutorilor de primar, a consilierilor și a altor notabilități, pe toți consemnându-i monumentul comemorativ ce s-a ridicat cu prilejul sfințirii cimitirului.
Cartea celor doi autori reprezintă o premieră pentru Buzău, dacă nu ținem seama de cea a jurnalistului Răzvan Mateescu, de acum câțiva ani, care exploatează latura senzațională, aspectul misterios sau mai degrabă folclorul creat în jurul unor persoane îngropate în Cimitirul „Dumbrava”, ori de serialul publicat cu câțiva ani în urmă în ziarul „Opinia” sub semnătura lui Cristian Ionescu, bazat pe date și fapte relatate de unul dintre autorii cărții, istoricul Valeriu Nicolescu.
Nici la nivel național nu putem spune că există multe asemenea întreprinderi, căci atunci când mi-a fost oferită cartea spre lectură, am consultat cataloagele on-line ale mai multor biblioteci din țară, dar am „răsfoit” și Internet-ul ca să mă informez. Cele mai multe lucrări sunt despre Cimitirul Bellu din București, începând cu aceea aparținând cărturarului Gheorghe Bezviconi, pe care regimul comunist îl trimisese paznic acolo, și continuând cu cele patru ale lui Paul Filip; pentru Cimitirul „Eternitatea” din Iași, în anul 1995 a apărut un dicționar enciclopedic al personalităților înhumate acolo, augumentată cu contribuții ale unor arhitecți, artiști plastici, scriitori, istorici literari și istorici; cartea s-a reeditat în anul 2008. În iarna acestui an, a apărut și o monografie a Cimitirului Central din Cluj. N-am socotit Cimitirul Vesel de la Săpânța, exponent al artei naive.
Parcurgând cele aproximativ 200 de pagini ale cărții, aflăm istoria și genealogiile a peste 350 de familii ai căror descendenți și rude colaterale și-au găsit odihna veșnică în acest spațiu. Astfel vedem că în „Dumbrava” sunt înhumați mulți oameni de vază ai acestui oraș, care chiar au contribuit la edificarea sa economică, socială și culturală: industriași, comercianți, politicieni, primari, magistrați și avocați, militari, cadre didactice, literați, jurnaliști, artiști, medici și farmaciști, preoți etc. Sunt descrise cu lux de amănunte monumentele și cavourile lucrate cu gust artistic, cele mai multe de meșteri ori artiști cunoscuți, dar se fac și observații pertinente despre monumentele vechi care au fost mutilate de noii proprietari prin introducerea termopanului, ori a vopselei în culori țipătoare sau a altor elemente kitsch. Căci crucile și monumentele funerare din acest spațiu depun și ele mărturie despre gradul de cultură al celor ce le-au ridicat încă din timpul vieții lor, ori despre cel al urmașilor care le cinstesc astfel memoria. În sprijinul celor afirmate vin și cele 20 de pagini anexă, cu fotografii ce redau fidel (mă refer la claritate) și cu multă măiestrie artistică imaginile unor monumente, adevărate opere de artă, „Dumbrava ” adăpostind nu doar celebrul ansamblu funerar creat de Constantin Brâncuși, din care acum se mai găsește doar cea de-a treia copie a figurii alegorice intitulată „Rugăciunea”, realizată în anul 2014, după ce în 2005 au dispărut ambele piese ce compuneau acest ansamblu, ci și alte monumente create de sculptori precum Fr. Stork, ori Dumitru Mățăuanu și de alți artiști.
Pornind de la numele înscrise pe cruci și de la anii când cei menționați au trăit, autorii refac, cu ajutorul documentelor de arhivă, al altor lucrări de referință la care fac trimitere, dar și al mărturiilor urmașilor în unele cazuri, nu doar traseul istoric al unei familii, ci chiar traseul devenirii orașului și nu numai a orașului. Pentru că mulți dintre cei „repausați” aici au deținut mandate de deputați în Parlamentul țării, au avut funcții politice și administrative pe plan local, ori național, s-au implicat în viața culturală a urbei.
După această privire de ansamblu, am pornit tacticos pe „aleile” cărții. Prima „alee”, imaginară desigur (nu aceasta este dispunerea reală, nu ne aflăm în fața unui ghid, alții ar trebui să facă asta), cea cu industriași, comercianți, politicieni, primari, sportivi. Tot „nume cu renume”, cum îi place unuia dintre autori să spună. M-am oprit întâi la cei care-au diriguit orașul: primarii. Pe Ghiță Dăscălescu, eroul din timpul evenimentelor de la 1848 de la Buzău, remarcat și de N. Bălcescu în popasul său buzoian din vara acelui an, îl menționează monumentul comemorativ ridicat cu prilejul sfințirii cimitirului, ca ajutor de primar, iar între anii 1874-1876 a fost primar. Multă vreme Strada Libertății i-a purtat numele.
Deputat, prefect, mare proprietar și scurtă vreme primar al orașului, Alexandru Demetriade s-a remarcat, între altele, prin prietenia pe care i-a purtat-o pictorului Ion Andreescu, profesor de desen și caligrafie la gimnaziul orașului, pe care l-a sprijinit și financiar în vederea specializării sale în Franța.
Craiovean împământenit la Buzău, și la propriu, de numele lui Nicu I. Constantinescu este legată edificarea Buzăului modern, el impunându-se ca primar nu doar în fața cetățenilor de rând, ci chiar în fața adversarilor politici. Deputat în Parlamentul României de mai multe ori, în anul 1883 a devenit primar al orașului, funcție pe care a deținut-o aproape zece ani consecutiv, primind un nou mandat din anul 1895 până în anul 1899 și din 1901 până în anul 1905, când a și decedat. Lăsând la o parte emblematicul edificiu al Palatului Comunal, Nicu I. Constantinescu a fost preocupat în primul rând de rezolvarea unor probleme edilitare stringente, cum erau cele de asanare, șoseluiri, pavaje, dar și de realizarea unui program prin care să crească potențialul economic al orașului. L-a preocupat curățenia orașului, alimentarea cu apă și iluminatul acestuia, iar gimnaziul din localitate s-a mutat în clădirea proprie, funcțională și astăzi, tot când era el primar. Inscripția „Gimnasiu” a dăinuit peste ani pe frontispiciul Colegiului Național „B.P. Hasdeu” cum se numește azi instituția școlară, ceea ce demonstrează trăinicia construcției.
Un monument funerar nou are în Cimitirul „Dumbrava” fostul primar Stan Săraru, cel cunoscut mai mult din pamfletele tânărului jurnalist, Panait Nicolae, dar de numele căruia se leagă câteva lucrări edilitare de excepție, cum ar fi Baia comunală, azi desființată, Piața Centrală ce-i poartă acum numele, primele lucrări de canalizare din centrul orașului. Sensibil cu soarta persoanelor defavorizate material, a organizat cantine pentru elevii săraci și s-a preocupat de aprovizionarea cu lemne a persoanelor nevoiașe, iar pe lângă primărie a înființat un birou de asistență socială cu misiunea „de a îngriji pe obidiții soartei- bătrâni suferinzi.” A colaborat la unele publicații locale și a girat apariția altora, dar este și autorul lucrării „Buzăul edilitar”. Combatant în Al Doilea Război Mondial pe Frontul de Est, fiind și decorat, după război a fost încarcerat în mai multe rânduri la Jilava și Aiud, precum și în coloniile de muncă de la Castelu-Medgidia și Capul Midia. Deși a decedat la București, unde se stabilise, după 1989, ginerele său din Germania i-a ridicat un frumos monument și i-a înhumat urna funerară aici.
În primele rânduri din cimitir se află mormântul lui Alexandru Florescu, muncitor în prima tinerețe, mai târziu lider al tineretului buzoian, apoi comunist de frunte, a deținut importante funcții politice și administrative pe plan local și județean, chiar și pe cea de primar, numelui său fiindu-i asociate organizarea transportului în comun cu autobuze și taximetre și iluminatul fluorescent, construcția policlinicii orașului și a unor noi localuri noi pentru școli, în condițiile expansiunii demografice din deceniul șapte.
Pentru istorie trebuie amintit și numele lui Florin Nedelcu, scurtă vreme primar în anul 1990 și apoi, tot pentru scurt timp, prefect al județului, în 1990 și 1991.