Lucian Mănăilescu este unul dintre cei mai valoroși și profunzi poeți dați literaturii române de spațiul buzoian. S-a născut pe data de 11 noiembrie 1951 în comuna Siriu, iar de acolo a plecat să cunoască lumea încărcat de energiile binefăcătoare și miraculoase ale munților și râului Buzăului, așa cum el însuși recunoaște:
– Săru’mâna, mamă și tată,/ eu plec să-învăț cititul/ și socotitul și muritul…(Poemul „Plecarea din copilărie“).
A parcurs, cu multe strădanii și după multe piedici, drumul devenirii sale. A muncit ca un rob și a răbdat ca un câine. A studiat toată viața. S-a avântat de multe ori acolo unde alții renunțau demult. Așa se explică faptul că s-a risipit în multe proiecte culturale, abandonându-se în totalitate acestui gen de activități. Începând cu anul 1990, când debutează în presă la publicația „Focuri vii“, activează necontenit în acest domeniu. De câțiva ani buni este redactorul- șef al revistei literare „Fereastra“, editată la Mizil, și sufletul Asociației culturale „Aghata Grigorescu Bacovia“, cea care realizează Festivalul Național de Literatură cu același nume ajuns la a IX-a ediție.
Aici, de-a lungul anilor au fost prezente numeroase personalități ale culturii române. Lucian Mănăilescu a debutat editorial în anul 1997 cu volumul de fabule „Cartea junglei“. Au urmat, în mod natural și firesc, volumele: „Lacrimi de Murano“ (poezii, 2001), „Rememorări“ (poezii, 2004), „Ultima eră glaciară“ (poezii, 2006), „Am auzit că viața e frumoasă“ (poezii, 2009), „La început a fost umorul“ (proză, 2011), „60“ (poezii, 2011), „Raiul Pirania“ (poezii, 2011) și „Atrocitățile fericirii“ (poezii, 2015). Pentru realizările deosebite în domeniul literar a fost răsplătit cu numeroase premii de prestigiu, iar corolarul tuturor a fost primirea în Uniunea Scriitorilor.
Poezia lui Lucian Mănăilescu nu se povestește, nu se citește. Ea se simte, ea se respiră, ea se trăiește. Și câte nu s-ar putea spune… Totuși, conchidem că Valea Buzăului are câteva repere literare extraordinare. Numai citind, numai apropiindu-ne de biblioteci sau librării, ne vom simți confortabil în acest secol stingher și buimac. Parafrazându-l pe Lucian Mănăilescu, cel din poemul „Oglinzile zilei“, putem spune „Îți mulțumesc, Doamne, pentru aceste cărți/ chiar dacă ar fi fost ultimele…“
Veșnicia de ieri
Ce mai mormânt mi-ai fost, mamă!
Ce durere de a nu mă naște
decât în vis, decât în lacrimile ploii…
Acum e târziu, e ieri de o veșnicie
și eu mă înnoptez deja și mi se face
seară și muțenia vine să-mi lege buricul…
moașa mea, muțenia.
Cocorul
Pe tata l-a luat cineva cu lopata
și l-a făcut negură și ploaie și vânt
de n-a mai încăput pe pământ.
– Tată, întreb nucul bătrân și amar,
unde ai ascuns zilele din calendar
și de ce în casa noastră cântă cucii
și-n grădină mărul ionatan
își face semnul crucii?
El a tăcut foșnind ca un cocor
prin cerul asurzitor și pustiu
și dintr-o dată s-a făcut târziu…
Hristoșii nimănui
Chiar și azi, când nu mai sunt zăpezi,
vin țărani cu ele să ne-îmbete,
doar în ochii lor mai poți să vezi
toată sarea mărilor de sete.
și prin târg îi simți ai nimănui,
pipăindu-și banii ca pe moaște,
când tristețea are ochi căprui
în umile sărbători de paște.
Cine-s ei? S-au sufocat sub măști
și-au venit să-și târguiască gerul;
au venit bătrâni, bolnavi și proști
în orașul mort să-și vândă cerul.
Iar când foamea-i molfăie-n gingii
și-ospătarii le arată nota,
pleacă înspre zările pustii
și se-ntorc acasă, pe Golgota.
Țara fericită
Noi ne-am născut morți!
În fiecare scâncet se ascunde
un mort nou născut, în fiecare literă
e scos la tablă trupul silitor al unui elev,
la fiecare întâmplare un preot intră în altar
și cântă slujba de mântuire
pereților care au ochi și urechi…
Dar morții fac țările să prospere:
ei lucrează în liniște pe șantiere, vin cuminți
la mitinguri și aplaudă spunând „bogdaproste!“
pentru bănuții de ort ai pomenilor.
și pentru toate astea noi am ieșit în stradă
și ne-am împodobit mâna dreaptă
cu semnul victoriei…
Orbiți de fastul mirajelor, n-am văzut
că apar gratii în cer, pe pământ și pe ape
și că se nasc alți morți, îmbălsămați
în formolul tare al fericirii…
Uitarea prin gard
Mă uit la istorie prin gard;
trece pe uliță un război mondial
și face atâta gălăgie și se moare
atât de inutil și caraghios,
și pe urmă soldații defilează
prefăcându-se că sunt fericiți,
până le explodează liniștea în față
pulverizându-i printre mausolee și spaime.
Pe urmă trece un convoi mortuar…
Doamne, azi îl înmormântează
pe tatăl meu Lazăr
și pe mine au uitat să mă cheme…
Mă uit la istorie prin gard…
Mare lucru uitarea!
Zahei Orbul
A sărutat ninsoarea pe botul ei de miel,
Pierzându-se în ceața amurgului târzie,
Purtând pe umeri crucea pe care-a dus-o EL,
Ca pe-o ispită dulce, în vinerea pustie.
și povestesc irozii că l-au văzut trecând
Prin luncile albastre ce mărginesc târziul,
Călătorind pe ape înveșmântat în gând:
„De-a dreapta-i era Tatăl și-n stânga pășea Fiul…“
Mai spun că într-o vreme redată risipirii
Se va întoarce-n taină și obosit, la cină,
și ridicându-și trupul din pulberea iubirii
Va cuvânta spre umbre: „Veniți de luați lumină!“