Mult prea procupată a fost anul acesta clasa politică românească încât a uitat complet de comemorarea victimelor Minieriadei din 13-15 iunie 1990. Războiul și pacea Dragnea-Ponta, decizia Curții Constituționale care ar fi putut goli pușcăriile de corupții acuzați de abuz în serviciu, negocierile pentru formarea de majorități în consiliile județene sau locale i-au făcut pe toți politicienii români să uite de victimele acelor zile.
Douăzeci de mii de mineri veniți în Capitală au făcut ravagii timp de trei zile. Ajutați de polițiști și de ofițeri de informații, bine organizați, ca niște trupe militare, au invadat Bucureștiul cu bâte, lanțuri, topoare, drugi de fier și au înăbușit în sânge fenomenul Piața Universității.
În loc de comemorare, anul acesta au rămas doar cifrele care vorbesc de la sine: 3.500 de oameni bătuți, 1.024 de arestări ilegale, 746 de răniți, șase morți – conform statisticilor oficiale – sau, neoficial, 130 de morți, dar și șase violuri înregistrate la organele de urmărire penală. La Cimitirul Străulești 2 au fost îngropați 128 de morți, mulți având scris pe cruce „Neidentificat – iunie 1990“. Au fost trase 1.466 de gloanțe.
Ca să nu mai vorbim despre „lista neagră“ care conținea adresele de acasă ale unor politicieni, militanți ori ziariști, pe care, polițiști în uniformă, cu mașină cu însemnele Internelor, însoțiți de mineri, „i-au arestat”.
Noroc cu presa, că mai pune și acum întrebări, după 26 de ani. Întrebări la care nu a răspuns Ion Iliescu atunci, pe 15 iunie 1990, când, în fața unei mări de mineri, le-a mulțumit acestora pentru felul în care au apărat democrația.