Ieri s-au împlinit 26 de ani de la prima dintre cele trei zile negre ale Mineriadei din 13-15 iunie, când ortacii comandaţi de Miron Cozma au invadat Capitala, la chemarea lui Ion Iliescu, cu scopul declarat de a suprima orice formă de opoziţie anticomunistă din România. De la partide politice la organizaţii studenţeşti, de la lideri de opinie la ceea ce s-a denumit generic “intelectuali”, identificaţi în acele zile cu orice purtător de barbă. Până acum, însă, nimeni nu a mişcat vreun deget pentru tragerea la răspundere legală a vinovaţilor, de la instigatori la executanţi.
Pe 16 octombrie 2015, credeam cu toţii că lucrurile se vor schimba, după ce Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a anunţat redeschiderea dosarului clasat ce priveşte respectivele evenimente. Numai că, şi redeschis, peste filele dosarului s-a aşternut mai abitir praful.
România a fost condamnată de mai multe ori de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului pentru faptul că dosarul Mineriadei din 13-15 iunie nu a fost finalizat, statul fiind obligat, prin aceste decizii, să ia măsurile de rigoare. În urmă cu doi ani, de altfel, după o astfel de condamnare, Consiliul Superior al Magistraturii era solicitat să ia în discuţie subiectul tergiversării dosarelor Mineriadei şi Revoluţiei şi să-i tragă la răspundere penală pe toţi cei responsabili; demersul a rămas fără efect, însă.
Ieri s-a anunţat că, în sfârşit, dosarul Revoluţiei a fost redeschis. Nouă nu ne rămâne decât să sperăm că vom apuca să vedem că vinovaţii vor răspunde în faţa legii, în cazul ambelor dosare. Vinovaţii adevăraţi, care mai sunt încă în viaţă şi emit, din când în când, panseuri politice de mare valoare pentru puii vii pe care i-au născut în ultimii 26 de ani. Şi că nu vom vedea, peste ani şi ani, condamnată doar vreo mică rotiţă a angrenajului care a făcut posbile crimele din demebrie 1989 şi pe cele din iunie 1990, vreun nou Vişinescu abia târându-şi bătrâneţile, declarând senin că a îndeplinit “întocmai şi la timp” ordinele superiorilor.