Multe virtuți literare s-au întrupat în buzoianul Emil Niculescu, cel care a văzut lumina zilei la data de 26 septembrie 1954 în Pleșcoi, com. Berca.
În lumea culturală este cunoscut ca poet, eseist, publicist, critic și istoric literar, iar acest lucru este confirmat de apariția materialelor semnate de el în publicații de prestigiu, precum Timpul, Ateneu, Viața românească, Convorbiri literare, Fereastra, Spații culturale, Bibliopolis, Renașterea culturală, Muntenia, Viața Buzăului, Opinia, Arhipelag, Amphitryon, Diagonale etc. A publicat până acum următoarele volume: Provincia Felix, versuri, 1993; Birja cu cai, versuri, 1996; Tot despre Caragiale (Locco), eseu, 1995; Dragonoctonul. Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruință, eseu, 2004; Francois Villon. Ballades des dammes du temp jadis/ Balada doamnelor de altădată. Traduceri și reverberații, antologie, 2007; Zona Zoster, versuri, 2009 și Vanitas Levantina, versuri, 2015.
Acest ultim volum a obținut premiul, la categoria „membri ai USR“, la Festivalul „Primăvara poeților“ organizat de Biblioteca Județeană V. Voiculescu în acest an. Gheorghe Istrate, un alt mare scriitor buzoian, spunea despre Emil Niculescu următoarele: „Emil Niculescu face parte din stirpea celor rari, din tagma poeților «nocturni», din evantaiul amurgic mathein. De o artificialitate savantă și cu o seducătoare arhitectură barocă, poezia lui Emil Niculescu cultivă un livresc rafinat, prin draperiile căruia transpare ironia lucid-amară dimoviană. Arhitectura pe care o construiește nu este numai barocă și livrescă, este și de un rafinament stilistic seducător, autorul fiind un escrimeur dibaci ce așterne cuvintele pe hârtie cu o floretă fermecată. Ironia, autoironia și lejeritatea de a lua în tărbacă anumite realități de o comicitate cum numai unul dintre cei mai buni «prieteni» ai săi și pe care l-a studiat în amănunt, Ion Luca Caragiale, a putut nu numai să le observe, dar și să le lase în pagini nemuritoare posterității și-au găsit un numitor comun“. Iată câteva „mostre“ din creația sa.
Ambuscadă
Cum samuraii unui mort șogun,
Câinii de toate străzile dispun.
Cine e-un domn și care un nebun,
Vor stabili din scurt și din comun.
În timp ce, dimineața, la padoc,
Hingherii ciocnesc o țuică: „Hai noroc!“
Din izolare
De-acuma or să vină, de-a valma, norii grei
Ca antica cenușă planând peste Pompei.
După Sfântul Dumitru, dacă nu mai curând,
Vor trece iar, prin zloată, plutoanele cântând.
Și-nămolit în cel mai desuet alfabet,
Morse, nu vom mai bate un S.O.S. complet.
Deschide ușa și fă drum câinelui, să fugă,
Să nu cadă pedeapsa stăpânilor pe slugă.
Hronic
Spre-a căta cu râvnă, genus loci,
Se-nșiră, cu lanterna, dobitocii.
Calmul valorilor, aicea, nu e
Decât la capul morților, cățuie.
Nimic de scris, de nu crezi, vino,
Să sugi din unghii Pietro Aretino.
T.V.
E vară și e seară și e canalul, ceasul,
Când știri regurgitate primește tot pripasul.
Iar jucătoru,-n loc să-și urce,-n pârnaie, priciul
Este masat la glezne de-analiști de serviciu.
Un alt, cu-o pronunțare vag edithpiaf-escă,
L-aruncă în istorii, spurcând oricare frescă.
Student bătrân și la istorie pe grilă,
Apeși telecomanda, sațietat de silă.
Cu forță, cum maneta unei vechi ghilotine,
E-o noapte fără torțe și furii iacobine.
Stevenson
În apele de coastă, tineri flibustieri,
Stau cu un ochi pe rom și cu-n altul pe muieri,
Ridică pe catarte, vechi, craniul consactat,
Lăsat de căpitanul ce l-au cam spintecat.
Beți cin’șpe inși călare-s acum pe lada lui,
Dar harta cu comoara, fatalitate, nu-i,
Cotrobăind ca-n burta unui defunct pian.
Își văd, într-o oglindă, muianul simian.
Și, coborând pe funii solide, de-abordaj,
Speră să-i scoată șoareci lui Cloto din corsaj.
Când, în oraș se scrie, cu spray pe vechii muri,
Stevenson e de dus la un târg de vechituri.