Am evitat, întotdeauna, să mă încadrez în categoria românilor atotştiutori, a celor pricepuţi la fotbal, agricultură, politică, situaţii de urgenţă, vedete etc. De aceea, îmi este oarecum lesne să discern cât de mari sunt aberaţiile cetăţenilor care fac turul televiziunilor de nişă şi ajung să discute, pe posturi TV specializate în dezbaterea amantlâcurilor, a operaţiilor estetice şi a scandalurilor domestice, despre aspecte precum terorismul ori securitatea naţională.
Privesc, deci, destul de rece, şi disputele între oameni care ar trebui să aibă cunoştinţe mult mai aplicate, pe subiecte precum cartelele pre-pay vândute în România sub semnul anomimatului. Mă amuz, uneori, auzind diverse teorii ale conspiraţiei, care tratează cumplitele evenimente din ultima perioadă din Europa, cărora le cad pradă civili nevinovaţi.
Însă, în tot acest amalgam de discuţii pe teme profunde, îmi pot perimte, ca simplu cetăţean şi ca potenţial utilizator al mijloacelor aeriene de transport, şi, implicit, al aeroporturilor, să-mi pun cu tărie următoarea întrebare: cum pot teroriştii, fie ei organizaţi, fie de capul lor – precum în cazul deturnării de ieri a avionului grecesc – să pătrundă în asemenea zone de siguranţă zero ,,tapaţi” cu explozibili gata oricând să producă nenorociri. Un răspuns cinstit la o asmenea întrebare, legitimă, cred eu, şi pe care o pun şi alţii, i-ar putea reduce la inacţiune şi tăcere nu doar pe cei care pun la cale asemenea isprăvi, ci şi pe toţi neaveniţii care-şi dau cu părerea pe aceste subiecte.