Ocupat cu propria mea literatură, atâta şi aşa cum e, puţină şi chinuită, nu prea am mai avut timp să privesc în marea ogradă a breslei noastre, la mişcările browniene ale celor vreo 2.600 de colegi între colegi. Citesc abia acum nişte lucruri aducătoare de leşin la adresa Uniunii noastre neunite. Personal, ani buni, am avut dureri de cap de pix dinspre o anumită zonă a vârfurilor Uniunii. Inşi precum Mihăieş şi Gârbea m-au atacat pe nedrept, cu o furie oarbă. Am reacţionat corect, sincer, aşa cum cred că reacţionez şi acum, când, din câte înţeleg eu, unii scriitori, cu sau fără legitimaţiune, vor să-i linşeze pe mihăieşi şi gârbei. Inclusiv pe Nicolae Manolescu.
Acum vreo jumătate de an, am fost invitat să mă alătur acestei cruciade. Am refuzat să mă alătur „rebeliunii” mai mult dintr-un instinct conservator. Viaţa bate filmul. Am ajuns în ipostaza cosmică de a lua parte lui Mihăieş! A Uniunii Scriitorilor, carevasăzică. Pardon de expresie, în urmă cu nişte ani, tipul care coordonează actuala conjuraţie anti-USR m-a dat în primire la un fost puşcăriaş de drept comun. Cu e-mail, cu tot. Omul respectiv e destinat să dezbine. Cu program, nu doar de amorul artei. Horio Gârbea, şi tu, Mihăieşule, ar trebui să vă fie jenă că, în aceste vremuri pe dos, vă susţin din toată condiţia mea sentimentală. Cu bine!