Mi-l amintesc cu oarecare nostalgie în suflet pe scriitorul complex Grigore Radu Stănescu, unul dintre cei mai sociabili intelectuali râmniceni, alături de alți doi mari dispăruți ai Râmnicului Sărat: Florea Costache și Mircea V. Homescu. Relația dintre noi a fost una absolut normală, fără suișuri și coborâșuri, fără meandrele specifice comunităților scriitoricești de oriunde. Ne respectam reciproc, ne citeam cărțile și atunci când era cazul, schimbam câte-o impresie, o părere, o vorbă. Cert este că ne bucuram sincer ori de câte ori ne întâlneam.
Grigore Radu Stănescu (1 martie 1942 – 25 aprilie 2011) avea tot timpul un zâmbet pe față, ceva care inspira încredere, ceva tonic. Aș zice că e primul scriitor râmnicean pe care l-am cunoscut în vremurile demult apuse ale concursurilor literare organizate la Casa de Cultură din Râmnicu Sărat, încă de pe timpul directoratului lui Eugen Semionovici, parcă. Vremuri din care îmi rămâne întipărită pe retina memoriei și chipul inconfundabilului Matincă Costea, un alt duh blând al Râmnicului nostru drag. În ultimii ani, după ce profesorul Grigore Radu Stănescu s-a pensionat, dacă țin minte bine, ne întâlneam în autobuzul de Bălăceanu. Dumnealui mergea, conform memoriei mele de suprafață, la școala din Cochirleanca, unde preda câteva ore de română. Sincera bucurie a revederii noastre e greu de refăcut în cuvinte.
Cert este că scriitorul Grigore Radu Stănescu nu era un prefăcut, bunătatea sa spirituală fiind și un fel de etalon al unei bune-credințe dobândite din familie și din îndelungata sa activitate printre tot felul de oameni, începând cu mediul muncitoresc, din care a pornit la drum, și terminând cu mediul ceva mai sofisticat al învățământului, în sensul unei colectivități mai omogene, dar și mai dificile. Calm, răbdător, înțelegător, tolerant și volubil, scriitorul Grigore Radu Stănescu a excelat în poezie, în proză, în satiră și chiar și în teatru. Îmi amintesc cum, în urmă cu aproape două decenii, imediat după înființarea Teatrului „George Ciprian“ , la jurizarea lucrărilor la Concursul de teatru scurt „Ion Băieșu“, Paul Ioachim m-a întrebat dacă îl cunosc pe un autor din Râmnicu Sărat pe nume Grigore Radu Stănescu. Hotărâse să-i atribuie unul dintre premiile concursului și ar fi vrut să știe cam ce hram poartă autorul respectiv.
I-am spus dramaturgului Paul Ioachim, care era directorul meu: „E un om admirabil și scrie mai bine decât dumneavoastră“, iar acesta, ca un actor profesionist ce era, mi-a dat o replică pe măsură: „Așa să fie, îl premiez“. Apoi, la festivitatea de premiere, cunoscându-l în carne și oase pe laureat, Paul Ioachim mi s-a adresat cu o ironie greu perceptibilă: „Ai avut dreptate, așa este, e un om tare plăcut la vedere și la vorbă, dar, să știi că nu scrie mai bine decât mine. Așa cum ai glumit tu atunci cu mine, așa glumesc și eu acum cu tine“. Pentru mine, Grigore Radu Stănescu a însemnat un motiv în plus de a fi prezent la Râmnicu Sărat ori de câte ori am fost invitat. Fie-i amintirea veșnică și intens luminată de bucuria pe care o răspândea în jurul celor apropiați, fie ei și scriitori ceva mai capricioși…