Şi mie îmi este (parţial) simpatic Mădălin Voicu. În primul rând datorită pedigreeului, ca fiul unuia dintre cei mai mari violonişti ai lumii, Ion Voicu, cel care a aşezat – prin interpretarea pentru care vocabularul limbii române devine, brusc, sărac -, “Balada” lui Ciprian Porumbescu la locul cuvenit, printre capodoperele muzicii culte internaţionale. Şi pentru studiile pe care Mădălin Voicu însuşi le are, dar şi pentru palmaresul său în arta interpretativă şi dirijorală. Dar şi pentru că este unul dintre cetăţenii români care-şi poartă cu mândrie apartenenţa etnică.
Cum îmi este simpatic mie, cu siguranţă le este simpatic multor cetăţeni din această ţară, mai ales că este o prezenţă constantă a emisiunilor de cancan, atunci când nu este eroul unor ştiri ale genului. Numai că unei categorii de conaţionali ai noştri le-a fost atât de simpatic încât aceştia şi-au lăsat deoparte îndatoririle cu care au fost legitimaţi de votul românilor şi s-au gândit că este nimerit să-l scape de “umilinţa” de a fi reţinut sau arestat de procurorii anticorupţie într-un dosar de fraudă cu fonduri europene în care este băgat până în gât. În contrapartidă, colegul său, de Cameră şi de Partidă a Romilor, a fost mai puţin simpatizat de colegii deputaţi.
Cel puţin acesta a fost mesajul mai-marelui social-democraţilor, Liviu Dragnea, care a explicat, astfel, votul din Camera Deputaţilor în privinţa cererilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie de reţinere şi arestare preventivă a lui Mădălin Voicu.
În fapt, am asistat la o nouă tiflă dată Justiţiei române, un nou pas care ne îndepărtează de lumea civilizată.