Nu cred că este o bucurie pentru cineva care lucrează în breasla din care fac parte din anul 1992 să audă despre dispariția unui ziar, despre închiderea unui post de radio sau televiziune ori despre întreruperea bruscă, neprogramată, a apariției unei publicații on-line. Chiar și atunci când respectiva sursă de informare în masă mai calcă în străchini (bineînțeles că aici nu includ cazurile patologice sau penale). Chiar și atunci când opiniile celor în cauză sunt departe de a se plia pe ale tale, sau chiar și atunci când ei le combat pe ale tale folosindu-se de dâmbovițeanul argument „Ba pe-a mă-tii“. Nu degeaba a rămas celebru citatul, folosit într-o anume formulă inclusiv de țărănistul Ion Rațiu, dar care oglindește cel mai bine situația despre care fac vorbire într-o formă atribuită lui Voltaire: „Nu sunt de acord cu tine, dar voi apăra până la moarte dreptul tău de a o spune“.
Bineînțeles, vreau să spun câteva cuvinte despre situația Antenelor care, iată, s-au trezit că a venit momentul scadenței civile a faptelor patronului lor penal. Asist, de 24 de ore, la o poveste pur românească, dintr-o țară în a cărei arhitectură se încadrează perfect imbecilul care avea în frigiderele magazinului carne ambalată în anii ’80.
Trec peste reacția viscerală a angajaților trustului Intact; o primă probă a capacității lor de a interpreta lucrurile au oferit-o în zilele în care Dan Voiculescu lua calea pușcăriei. Mi-e silă de oamenii din presă care ar fi avut nevoie de mai multe mâini pentru a aplauda pățania „anteniștilor“. Îi respect pe cei care și-au păstrat moderația și au explicat, cui a avut urechi să audă, că acțiunea de luni a ANAF este parte a unui demers judiciar al cărui scop este recuperarea banilor furați de la statul român de Dan Voiculescu și, mai mult, era una despre care se știa de mai bine de un an și jumătate.
Dar, de aici și până la circul de ieri din Senatul României, este cale lungă. Orwell la el acasă! Mai aveau puțin distinșii politicieni până să ceară audierea șefului statului și, eventual, convocarea și așezarea la stâlpul infamiei a magistraților care au decis că prejudiciul creat statului de Voiculescu trebuie recuperat. Cum spuneam, o poveste pur românească, dintr-o țară în a cărei arhitectură se încadrează perfect imbecilul care avea în frigiderele magazinului carne ambalată în anii ’80.