Reporter: Domnule Papaiani, ce gânduri vă sugerează formula „teatru de proiecte“ ?
Sebastian Papaiani: Pe lângă teatrele cu colective artistice stabile, mi se pare un lucru bun. În primul rând, pentru orașele care nu au niște colective permanente de teatru și, de exemplu, e păcat ca Buzăul să nu aibă așa ceva, adică nu neapărat o trupă stabilă, ci un fel de „schelet“ actoricesc format, după părerea mea, din 6-7 actori și actrițe, la care, la anumite piese, ori mai pleacă unul sau doi, sau, la altele, se mai adaugă unul sau doi actori. Forma asta de teatru e și incitantă pentru public, pentru că întotdeauna mai apare un actor nou, cum a apărut acum la Buzău, în „Desculți în parc“, Ștefan Bănică junior și Oana Ioachim. Este o excitație spre o nouă cunoaștere a unui actor. Nu numai spectacolele bune pot aduce spectatori, ci și noutățile actoricești. Ștefan Bănică junior este o vedetă pe un plan artistic mai larg, nu numai strict în actorie.
Rep.: Ați jucat în foarte multe filme. Ce este mai tentant pentru un actor, platoul cinematografic sau scena unui teatru?
S. P.: Când eram mai tinerel, când banii nu prea făceau diferența între teatru și film – deși se câștiga un pic mai bine și era altă viață într-o echipă a unui film, – întotdeauna declaram că pentru mine teatrul și cinematograful funcționează pe principiul vaselor comunicante: când eram la film îmi era dor de teatru și invers… Nu am cum să fiu ipocrit, însă, sigur, satisfacțiile actoricești sunt morale, spirituale și materiale. Acum primează, cred, în afară de cele spirituale, cele materiale. Am fost prea săraci încât să rămânem niște naivi și să credem în continuare că numai cu niște aplauze, cât de multe și de sincere ar fi ele, actorul poate trăi. Astea sunt vorbe. Un mare actor trebuie să aibă și un mare capital bănesc. Nu poți să fii mare numai spunând că ești mare, trebuie să ai și cu ce, nu? Poți să ai talent, însă talentul e ca banul: ori îl ai, ori nu-l ai. Eu prefer să am și talent și bani.
Rep.: Actoria este o meserie grea. În afară de o remunerație decentă, cum s-ar putea îmbunătăți condițiile de muncă ale actorului?
S. P.: Cred că relația dintre actor și regizor, sau mai bine zis dintre regizor și actor, ar trebui redimensionată. Acum, în teatru în general, se pare că (acest se pare trebuie trecut în ghilimele) regizorul și-a luat toate obligațiile de a face capodoperă cu sau fără actori. Chestia asta nu cred că rezistă, nu prea stă în picioare, ca un număr de actori să asculte îngerește de un singur regizor. Mai nou, acum regizorii nu fac nimic altceva decât că vor să fie ascultați de actori. Ei nu pun întrebări și nu se consultă vizavi de personajele respective, spun asta nu cu gândul la toți regizorii, ci la unii dintre aceștia. Mai pot adăuga: n-am auzit niciodată că un actor a putut să distrugă un regizor la un spectacol, dar am auzit, cunosc și știu cazuri în care unii regizori au distrus cariere actoricești. Deci, noi nu trebuie să ne lăsăm supuși întru totul unei gândiri singulare a unui regizor, spun asta pentru că m-ai întrebat ce se poate face pentru ca fața actorului să fie alta.
Rep.: Despre teatrul particular ce părere aveți?
S. P.: Teatrul particular nu poate rezista prea mult, pentru că, în general, teatrul nu produce bani. El produce satisfacții spirituale. Eu, dacă aș fi spectator, aș putea declara că fără teatru n-aș putea trăi ca spectator, darmite ca actor! Mă întrebați ce i-ar mai trebui actorului să se simtă mai bine în teatru. Deci, un teatru particular care oferă adevărate valori, un proprietar de teatru care investește niște bani în niște spectacole, nu-și poate permite să ia un regizor care să nu aibă talent și nicio trupă proastă, care, cât de cât, să nu aibă venituri. Pe urmă, mai există ceva, o problemă care este legată de cea bănească în general: prețul biletului. Acesta este uluitor de mic. Cum să vă spun, nu poți să intri la teatru cu un pachet de țigări proaste, nici măcar mai acătării.
Rep.: Ați jucat în zeci de roluri. Ați fost, cum se spune, nevoit să intrați în pielea multor personaje. Se poate vorbi de ceva… contaminant în această privință? Vă puteți lăsa, ca să zic așa, personajul la… garderobă?
S. P.: Nu se poate vorbi de ceva contaminant, deși unii spun că da. Am auzit chiar colegi de-ai mei care zic că uneori nu mai știu cine sunt. Nu-i adevărat, cel puțin în ceea ce mă privește. Este vorba despre o profesie care acționează diversificat. Un profesor de matematică poate merge pe stradă rezolvând ecuații, imaginează-ți acum că eu, dacă joc un bătrân, mergând pe stradă ar trebui să mă comport ca atare. Nu se poate. Dacă joci rolul unui rege, când te duci la piață să iei legume nu te poți comporta ca un rege. Tocmai asta este arta, arta înseamnă să minți frumos, atât de frumos încât să se apropie de realitate. Nu cred în cei care intră așa de adânc în pielea personajelor încât pot înnebuni sau, mă rog, dacă ai juca rolul unui miliardar a doua zi să devii neapărat miliardar.
Rep.: Sunteți unul dintre actorii români care au avut o ascensiune sigură. Totuși, dacă ați fi să reluați totul de a capăt, cum ați proceda acum?
S. P.: Dacă aș fi acum un absolvent, primul lucru pe care l-aș face ar fi să-mi angajez un impresar. Știți ce se întâmplă? Pentru actor, impresarul este un avocat. Vrei, nu vrei un avocat ți se pune din oficiu. Deci, fiecare actor sau o trupă de actori ar trebui să aibă o agenție de impresariat. Niciodată, nici dumneata niciun alt om din lume nu știe să se apere bine. Întotdeauna pe mine m-au apărat prietenii, pentru că eu nu știu să vorbesc bine despre mine. Eu nu pot să spun că am talent. Dacă unui polițist îi zici că „Eu sunt cutare“, iar el îți zice „Și ce dacă“, nu mai exiști! Dar trebuie să fie o a doua sau a treia persoană care îi zice „Domnule, acesta e cutare“. Deci, despre tine vorbești mai puțin, nu-ți permiți dintr-o chestiune de bun simț, n-ai cum să te lauzi tu, că nu te mai crede nimeni atunci. Așadar, dacă aș fi din nou tânăr mi-aș angaja un impresar.
Rep.: Vorbiți-mi și despre proiectele dumneavoastră
S. P.: Acum sunt în niște repetiții la Teatrul ODEON, unde sunt angajat, repet într-o piesă despre care se spune că este prăfuită, dar e o piesă românească – „Domnișoara Anastasia“ – unde, uite, am ajuns acum, la vârsta de 60 de ani, să joc și rolul unui tată, cel al curelarului Ion Sorcovă, tatăl Anastasiei, un rol foarte greu care nu are nimic cu comedia, el are umor așa ca personaj în scenă, dar trăiește o mare tragedie prin moartea fiicei sale care se spânzură. Deci joc un rol de tragedie pur și simplu. Adică total opus celui din „Desculți în parc“ de Neil Somon (rolul lui Victor Velasco, n.r.)
Rep.: Ca orice artist, presupun că aveți unele modele, repere majore.
S. P.: Depinde ce îți propui. Nu știu ce repere poate avea un pictor sau un scriitor, însă reperele mele au fost rolurile. Am iubit marii actori, însă niciodată nu am vrut să îi imit. L-am iubit pe Ștefan Mihăilescu Brăila mai mult decât pe Louis de Funes, care era mai puțin bun decât răposatul Brăila, cu care am fost coleg. L-am iubit și pe George Constantin, vorbesc despre cei care nu mai sunt. Niciodată nu am vrut să imit pe cineva, pentru că știu că nu se poate imita. N-ai cum să faci așa ceva, nu am avut repere actoricești pentru că eu sunt un actor special, vocea mea nu poate fi, de exemplu, dublată la cinematografie. Cineva a încercat și nu s-a putut lipi de mine, de felul meu de a vorbi. Vocea mea e, cum o auzi acum, voalată. Au găsit vocea dar nu au putut să interpreteze, nu se lipea glasul de expresiile mele faciale și de mișcările fizice. Deci, eu nu am cum să mai imit pe cineva când sunt atât de special.
Rep.: Credeți că fizionomia poate fi un atu în interpretarea unui anume rol?
S. P.: Mă gândesc la Puiu Călinescu, care are o mobilitate facială, fizică și de vorbire fantastică, de neimitat. Vedeți, tot la ceea ce spuneam mai devreme ajungem. Am văzut mari actori străini care au jucat comedii sau drame fiind ei, nu schimbându-se. Cred că fizionomia te ajută, dar numai atunci, o clipă, în rolul respectiv. În celălalt rol, fizionomia se schimbă odată cu starea ta sufletească, cu vârsta și cu situația socială a personajului. În film, poate că e altceva.
Rep.: Poate fi comparat teatrul răsăritean cu cel occidental. Economicește stăm rău, însă în plan artistic lucrurile capătă aspecte paradoxale. Cum vedeți această stare de fapt?
S. P.: În teatrul din centrul Europei, mă refer la Ungaria, Cehoslovacia, România, Polonia etc., actoria a fost și este o profesie. Prost sau bine plătită, ea a trebuit să existe. Un actor se obișnuiește cu răul. Eram la Giulești și, de fapt, eram actor de provincie, căci aveam 230 de deplasări pe an cu o mașină nenorocită, fapt pentru care și din această cauză mă dor acum genunchii. Asta nu m-a făcut, aceste condiții grele, să mă consider un actor mai prost decât actorul francez. Am avut un turneu în Spania, spaniolii nici nu știau că noi avem teatru, iar când am văzut teatrul lor mi-am dat seama cât de sub noi este teatrul și cinematograful lor. Condițiile noastre atunci erau sub orice critică, ceva știam, dar bine că nu știam exact. Sigur, condiția materială dă un impuls, vorbesc de artă în general, nu numai de actorie. Una e să pictezi pe pânză de sac și alta să pictezi pe pânză bună. Teatrul nostru nu este intrat în Europa occidentală de acum, însă nu am avut oameni care să-l susțină. Acum, fără bani chiar nu se poate face nimic. Mai ales artă. Ea trebuie sponsorizată, altfel rămânem la condiția asta. Eu n-am să mai prind vremea când actorii vor avea vile la mare sau la munte, în locul altora care nu merită; căci acum actorii se plimbă pe jos, iar ciobanii cer dreptul de a cumpăra elicoptere. Astea sunt niște perversități ale lumii, sau cum le spunem noi acum, tranziție, care nu este adevărată, este făcută. Cam asta e, noi nu am fost niciodată, ca teatru, în afara Europei. Am cunoscut mai mulți actori care au venit din Franța și au făcut aici film, coproducție. A doua oară n-au mai venit din cauza condițiilor proaste. Mă gândesc la hotel, la lipsa apei calde, la mașina care îi aducea până la platoul de filmare de la Buftea etc. Dar cred că n-au mai venit aici și dintr-o teamă, pentru că aici există această concurență. Noi românii, în special, pentru că toate popoarele au dreptul la talent, suntem foarte talentați. Avem foarte multă imaginație. Nu numai în domeniul teatrului. Mai ales acum când ni s-au eliberat aceste zăgazuri ale imaginației.
Rep.: Să sperăm că vor veni și vremuri când actorii români vor deveni milionari…
S. P.: V-am mai spus, vreau să am și eu vilă pe Coasta de Azur. Eu n-o să mai prind asemenea vremuri, n-o spun cu regret, dar doresc ca, cei care vor veni după mine să aibă așa ceva.