Existența lui Mihai Eminescu în literatura română constituie darul divin care ne primenește simțirea la începutul fiecărui an. Ziua lui de naștere a devenit nu numai o sărbătoare a Poeziei, ci și prilej de cinstire a Spiritualității și Culturii noastre Naționale.
Și în acest an, simțirea lăuntrică ne cheamă tainic în catedrala operei sale pentru a ne mirui și a ne oxigena spiritul, descoperindu-i noi străluciri, lumini nebănuite ce izbucnesc din adâncurile uriașei sale cugetări.
Ce omagiu poate fi mai curat și mai binecuvântat decât să-i recitim gândurile topite în cristale de cuget nepieritor? Chiar dacă unora nu le convine, trebuie să-i dăm dreptate romancierului român care a spus aceste vorbe de aur: O cultură care-și cinstește înaintașii se cinstește pe sine. Poporul nostru, sărbătorindu-l pe Eminescu, se sărbătorește pe sine. (D.R.Popescu)
Fenomenalul Poet, omagiat în prima lună a fiecărui an, este, de netăgăduit, parte din substanța cugetului românesc, fărâmă din respirația de spirit a celui ce l-a citit, deci – duhul bun al primenirii limbii românești, fiindcă dă senzația că se destăinuie fiecărei vârste, deși este cel mai dificil poet român și cel mai de neînțeles. (Nichita Stănescu )
Interpretarea definitivă a operei eminesciene nu s-a produs; întâlnirea cu creațiile Măriei Sale ne deșteaptă și astăzi neliniști incitante, căci noi, când îl citim, îi simțim pulsațiile. El a fost și rămâne interior ca o inimă . (ibid)
Dar strigătul abisal al poetului provoacă și neliniști malefice în interiorul acelora care sunt atinși de o anume miopie și n-au observat în truda creatorului relevarea cauzei fundamentale a artei, dorința esențială de a trăi. Numai cititorul de rea credință, intelectualul frustrat și egoist, n-ar recunoaște uriașa personalitate a poetului logodit cu eternitatea.
În ciuda metamorfozei pe care o suferă țărâna în care s-a întors, Eminescu rămâne neatins, în măreția sa olimpiană, prin spirit. Se cuvine să ne amintim portretul Poetului universal, conturat esențial de el, în câteva versuri, care prefigurează modernitatea ce avea să vină. Astfel, creatorul îi destăinuie zeului Odin proveniența și substanța intimă a artistului:.. „Am răsărit din fundul Mării Negre,/ Ca un luceafăr am trecut prin lume,/ În ceruri am privit și pe pământ/ Și-am coborât la tine, mândru zeu,/ Și la consorții tăi cei plini de glorii./ De cântec este sufletul meu plin“. (Odin și poetul)
Să mai observăm că măreția acestui Simbol al culturii naționale este dată și de cuvioșenia conștiinței de sine, mărturisită cu smerenie și în rugăciune. Fiind conștient de propria-i valoare, Eminescu este, în același timp, străin trufiei și cu smerenie își toarnă în rugăciune focul destinului hărăzit, considerându-se „Străin de toți, pierdut în suferința/ Adâncă a nimicniciei mele,/ Nu cere Sfintei Fecioare decât mântuirea vindecătoare: Speranța mea tu n-o lăsa să moară,/ Deși al meu e un noian de vină;/ Privirea ta de milă caldă, plină,/ Îndurătoare-asupra mea coboară“. (Răsai asupra mea)
Lava cugetării eminesciene se întrupează premonitor în poeme tulburătoare.
Citind și recitind scrierile acestui titan al culturii românești și universale, ne pătrunde îndemnul de revenire, de reexplorare a minelor filozofice și poetice, lăsate nouă moștenire de Mihai Eminescu. Este, desigur, un act de cinstire, de ajungere la o nouă revelație a reîntâlnirii, cu arta desăvârșită a transfigurării esențelor conceptuale, prin intermediul unui limbaj poetic, înzestrat cu o uriașă forță de penetrație.
Fără să abordăm problematica operelor reprezentând apogeul creațiilor eminesciene, ne vom opri doar la unele dintre stihurile ce rezonează pururi în conștiințe, în simțiri, pentru a sublinia, încă o dată (dacă ar mai fi necesar) că adevărurile mari sunt superbe în haina sfintei simplității. Iată, de exemplu, cum marea și inexorabila trecere este sugerată în versuri ca acestea: „Lumea toată-i trecătoare./ Oamenii se trec și mor/ Ca și miile de unde,/ Ce un suflet le pătrunde,/ Treierând necontenit/ Sânul mărei infinit“. (Numai poetul…) Asemenea axiome existențiale sunt omniprezente în lirica filozofică a poetului, transpuse într-un limbaj poetic accesibil tuturor timpurilor, fapt care-i consfințește dreptul netăgăduit la eternitate. Căci, așa cum afirma un destoinic exeget al operei lui Eminescu, poezia mare este pecetea acestui inegalabil liric: poetul a făcut să conveargă, în clipele cele mai pline de har care au încununat munca sa uriașă, cele de sus cu cele de jos, gândul de mag călător în stele, cu cuvântul, obligatoriu matcă. Și aceasta este poezia mare. (Zoe Dumitrescu Bușulenga)
Să mai supunem atenției celor care ne citesc acum și aceste rânduri de rară profunzime: „Se bate miezul nopții în clopotul de-aramă,/ Și somnul, vameș vieții, nu vrea să-mi ieie vamă,/ Pe căi bătute-adesea vrea moartea să mă poarte,/ S-asamăn într-olaltă viață și cu moarte; / Ci cumpăna gândirii-mi și azi nu se mai schimbă,/ Căci între amândouă stă neclintita limbă“. (Se bate miezul nopții…)
Comentariul citatului de mai sus i-ar supune pe cei care sunt obișnuiți cu pripeala la cazne și i-ar provoca să emită elucubrații hilare.
De am spune că Mihai Eminescu s-a dovedit un temerar căutător al nemuririi, n-am rosti o noutate. Căci dacă lăcașul sufletului trupul-se topește în pământ, duhul lui pătruns în artă este nemuritor. Iată un adevăr de necontestat și statuat de trecerea timpului, mărturie elocventă a acestuia fiind opera eminesciană lăsată moștenire nu unui neam, ci umanității.
Universalitatea operei eminesciene este recunoscută de eminoscologi cu reputație nu numai din România, ci și din întreaga lume, fapt confirmat cândva de Vladimir Streinu (încă din 1971). Fascinați de tulburătoarele scrieri ale Poetului, dornici de a pătrunde în cristalul esențelor subjacente, cercetătorii străini „au învățat românește, iar studenții lor, în număr apreciabil, deprind, generații după generații, citirea poetului în limba originală“.
Când Pompiliu Constantinescu a afirmat că Eminescu a devenit o instituție națională, nu s-a înșelat, căci astăzi, grație unor vrednici compatroți, ziua lui de naștere este și ziua CULTURII NAȚIONALE.
Mihai Eminescu reprezintă sinteza unor valori spiritual-culturale scânte-ietoare, care ne reprezintă și nu poate fi ocultate de marea și implacabila TRECERE.
Traian Gh. CRISTEA