Nici după mai bine de un sfert de secol de când comunismul a intrat în concediu de maternitate, nimic esențial nu s-a schimbat în această țară atipică. Tot timpul, foștii culturnici, dar și vechile și simbioticele lor anexe, au dominat viața publică.
Uniunea Europeană, NATO, Occidentul în genere, nu sunt, pentru noi, decât niște instituții „românizate“ la maxim, întru folosul eternilor aleși indigeni. În principiu, clasa politică, dar și electoratul acesteia, este împărțită în două. Unii politicieni, și simpatizanții acestora, sunt filosovietici din instinct de turmă. Fără căcăreze de oi nu pot exista dovezi ale democraturii post-sovietice. Partea pro-Occidentală de electorat și de politicieni români este ceva mai firavă, doar ca număr, dar are avantajul de a fi poziționată pe o cultură garantată de istoria Europei, nu pe cea a unor naționaliști de paradă.
Cu ocazia Zilei Naționale a României, pe câteva zeci de stâlpi de electricitate de pe Bulevardul (strada sau ulița) N. Bălcescu din Buzău, au fost cățărate sute de steaguri tricolore. Câte două steaguri pentru fiecare stâlp. O nebunie funariotă. De parcă, intenționat, cineva ar vrea, ca, omul de rând, să se (auto)irite de această priveliște năucitoare. Nu e vorba de vreun un exces de zel sau de vreun patriotism de paradă, ci, mai degrabă, de o prostie calificată, de serviciu aflat în treabă. Abuz prostesc.
De când, de la poarta Palatului Comunal, și până la intrarea în Parcul Crâng, ulița N. Bălcescu e considerată „instituție“, căreia trebuie să i se aplice acest tratament caragialesc? În mintea unora, Tricolorul nu prea ar mai trebui să fluture decât în poziția de drepți. De ce acest simbol istoric să mai depindă de bătaia firească a vântului, când, la o adică, poate să stea, țeapăn, ca o tablă, conform viziunii unor vipuști cu mâna la tâmplă?
Felul în care, în ultima vreme, ni se înfige, în ochi și-n alte părți sensibile, Tricolorul românesc pare o punere de batistă de plumb pe un țambal de vată, confiscat de politicieni sau de efemeri purtători de caschete, inclusiv cu ocazia Zilei Fasolei Naționale, nu un bun național de suflet. Cu peste 3-400 de steaguri, amplasate algebric, după reguli daltonistice, pe o distanță de aproximativ 1 kilometru, cineva a vrut să ia fața târgului, să ne electoreze, încă o dară, spre neantul lor politic.
Să sperăm că, din motive economice, steagurile „expuse“ acum, nou-nouțe, vor fi folosite și anul viitor. Nu pe o singură uliță, firește. Nu de alta, dar între o zambilă și un steag tricolor este o diferență inventariabilă, concretă.
Este nevoie de normalitate, nu de excese acoperite. Tricolorul acestei nații trebuie să fluture din motive naturale doar când respiră poporul, nu când vor mușchii de jos ai unor flatulențe politico-administrative.