Ce avem noi, aici și acum? O țară plină cu români care vor să trăiască precum englezii, de pildă; mulți dintre ei fiind doar vorbitori de „limbă sovietică“ pesedistă.
O țară în care numărul preoților este supradimensionat, în comparație cu numărul de biserici, de cimitire și de morți.
O țară în care infractorii trăiesc din antrenamentele vechilor milițieni.
Niște servicii secrete, vizibile doar atunci când nu trebuie întrebate de propria lor sănătate oculară, măcar. Că de timpane se ocupă oreliștii cu retorică adusă la zi.
Politicienii, ce să mai zic, nu au nicio treabă cu ceea ce se întâmplă acum, aici, în această țară din care ei au evadat într-un Parlament gândit pentru 1.000 de ani, lăsând în urmă semne de potop iminent. Sau de pârjol.
Armata, când vin zile din acestea, deosebite, își publicitează uniformele, coroanele și caschetele. Ca baba cu mitraliera din placa dentară. Țara geme de taxe, impozite, amenzi și alte virgule înainte de cifra octanică „0“. Aici e problema. Nu toți românii sunt informaticieni. Și nici militari. Țara crapă de profesii blocate. Nu le înșir aici, sunt prea multe, începând de la frizer (de morgă) și până la moașă comunală fără iesle divină. Văd cum se militarizează până și ora exactă.
Pot fi cinic, pot sta de-o parte, ca și cum n-aș mai fi pe aici, mai ales că, pe bune, am ce face chiar și când mă plictisesc, dar nu pot să nu spun, ca la doctor, că, totuși, când e vorba de lucruri foarte grave, există și o anume durere a sufletului. Numai la români prostul poate fi luat drept deștept, iar deșteptul poate avea dureri de cap din cauza acestei confuzii tradiționate.