D.I. DELAPETRA
Membrii Academiei Române s-au reunit, joia trecută, în Adunare generală, pentru alegerea unui nou vicepreședinte, precum și pentru alegerea de noi membri titulari, corespondenți și de onoare. Prin vot secret au fost aleși 20 de noi membri ai Academiei Române: cinci membri titulari, cinci membri corespondenți, doi membri de onoare din țară, șapte membri de onoare din străinătate și un membru post-mortem. Ultimul, dar nu cel din urmă a fost Ioan Irineu Mihălcescu, mitropolit al Modovei și Sucevei în perioada 1939-1947.
Cine este Ioan Irineu Mihălcescu, născut la Valea Viei, orașul Pătârlagele, și ce merite l-au propulsat în galeria nemuritorilor culturii române? Pentru că m-am ocupat de primirea în Academia Română al celui supranumit „apostolul teologiei românești“, și împreună cu nașul meu, nepotul marelui ierarh, Stelian Cuzea Mihălcescu, trecut la cele veșnice în urmă cu patru ani, am înființat în anul 2000 fundația cu același nume, vă pot destăinui câteva din culisele acestui mare succes pentru buzoieni, în general, dar și pentru cultura română.
Dar să începem cu… începutul. De ce mitropolitul Mihălcescu a fost primit cu atâta greutate în Academia Română, deși încă din timpul vieții era membru al unuia dintre cele mai cunoscut foruri de cultură din lume „Academia grecească din Atena“? Un posibil răspuns este că în tinerețe, Ioan Irineu Mihălcescu a fost se pare mason. Un adept al masoneriei locvace și foarte productiv. A înființat ziare, a condus partide. Pe vremea când studia la Paris, Irineu Mihălcescu a freventat cercurile masoneriei și a avut câțiva prieteni de idei care vor deveni ulterior mari masoni.
Două decenii mai târziu, când ajunsese ierarh al Bisericii Ortodoxe Române, acuzat că ar fi mason, Ioan Irineu Mihălcescu a atacat cu vehemență tocmai… masoneria. Suficient ca adversitățile să vină pe parcursul timpului din ambele tabere!
Când a avut dreptate Ioan Irineu Mihălcescu? Probabil a avut dreptate în ambele ipostaze, în primul moment al vieții pe considerentul că masoneria contribuia efectiv la propășirea României, în al doilea moment, cel puțin din punctul lui de vedere, masoneria avansa principii contrare credinței creștine pe care acesta le slujea! Paradoxurile vieții sale nu se opresc aici, dacă ar fi numai să ne referim și la alt episod din viața sa, când viitorul patriarh, Iustinian Marina, a devenit aghiotantul său(!?)
În loc să-l preocupe preluarea tronului patriarhal, care prin cutumă revenea mitropolitului Moldovei în funcție, Irineu a înțeles că, sub ocupația armatelor sovietice, acest lucru era practic imposibil. În schimbul unor ultime clipe de liniște, într-o chilie la o mănăstire din Moldova, Irineu a făcut un pact cu Satana!
Astfel, în 1945, el l-a adus la Mitropolia Iași pe răspopitul Justinian Marina, pe care l-a avansat rapid într-o funcție ecleziastică.
La propunerea mitropolitului Irineu Mihălcescu, Sfântul Sinod, în ședința sa din 30 iulie 1945, a aprobat alegerea preotului Ioan Marina în cel de-al doilea post de arhiereu-vicar, nou înființat, la Mitropolia Moldovei, și i-a acordat rangul ierarhic de Arhiereu, cu titulatura de „Vasluianul“.
Cine era de fapt preotul Ioan Marina? Un preot de țară, cu o existență pe cât de contradictorie, pe atât de neortodoxă. Biografia sa avea însă un punct forte pentru epoca sumbră care se profila la orizont. În anul 1944, acesta îl ajutase pe viitorul lider comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej să se ascundă în casa parohială din Râmnicu Vâlcea, în urma evadării acestuia din lagărul de la Târgu Jiu, iar între cei doi se legase o strânsă prietenie!
Cum istoria se răzbună, Irineu Mihălcescu a fost otrăvit lent, după cum au relatat ulterior apropiații săi de la Mănăstirea Agapia, și a murit în condiții neclare, în urma unor uneltiri venite tocmai din zona viitorului Patriarh!
Culmea traseimului, cele mai mari elogii la moartea sa intempestivă au venit din partea Patriarhului Locotenent de atunci, Iustinian Marina, protejatul său și apropiatul lui Gheorgiu-Dej!
Dacă viața blândului Irineu s-ar fi rezumat la aceste scurte episoade, biografia sa ar fi rămas o simplă scurtătură, cum spun IT-știi, o secvență minoră și plină de amărăciune într-o epocă de mari convulsii sociale. Numai că, în momentul în care făptuia aceste lucruri oarecum lumești, Irineu Mihălcescu avea în spate o operă, o operă cu O mare.
Istoricii susțin că opera mitropolitului Irineu Mihălcescu este comparabilă cu cea a altui titan al culturii noastre, Nicolae Iorga. În volumul omagial publicat la pensionarea sa și a decanului I. Popescu-Mălăești, fostul său asistent Emilian Vasilescu înregistrează 540 de lucrări care au fost evaluate la peste 17.500 pagini tipărite și la circa 150.000 pagini de manumscris. Opera sa a fost împărțită sub propria-i supraveghere în nouă capitole : „Apologetică și Istoria religiunilor“, „Dogmatică și simbolică“, „Alte discipline teologice“, „Chestiuni bisericești“, „Educație religioasă și morală“, „Manuale de religie“, „Cronica bisericească internă – Cronica bisericească externă – Chestiuni mărunte“, „Recenzii, dări de seamă și note“, „Diverse“.
O viața dăruită culturii, începută într-un sătuc din comuna Pătârlagele, județul Buzău.
De la Valea Viei, la Pătârlagele
Ioan Mihălcescu s-a născut la 24 aprilie 1874, fiind al șaselea copil al preotului din Valea Viei, comuna Pătârlagele. Valea Buzăului este considerată un fel de leagăn al creștinismului românesc, locul unde s-a „născut“ cea mai senzațională simbioză dintre o religie și un neam. În apele râului Buzău a fost martirizat în secolul al IV-lea, Sfântul Sava Gotul.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, „Pătârlage“, era o comună rurală bine conturată din plaiul Buzeu, județul cu același nume.
De mic copil, Ioan s-a dovedit un elev sârguincios cu o minte limpede și vioaie. Cu puțin timp în urmă, „elita“ timpului de pe întreaga vale a Buzăului începuse să-și dea copiii la învățătură la cea mai strălucită școală din zonă, „Gimnaziul din Buzău“.
De la gimnaziu, la Seminarul „Chesarie Episcopul“
Copiii de preoți erau predestinați, generație după generație, să-și urmeze părinții. Tradiția s-a păstrat intactă de ambele părți ale Carpaților. Ce l-a determinat pe preotul de la Valea Viei să întrerupă acest „destin“ rămâne o enigmă. La Buzău funcționa unul dintre cele mai celebre seminarii din România. In anul 1836 pe 15 august a luat ființă seminarul „Chesarie Episcopul“, o adevărată școală de elite monahale, ce va propulsa numeroși ierarhi, învățători, preoți și circa cincizeci de episcopi.
Episcopul Chesarie a ridicat, la 1838, o clădire somptuoasă, care se păstrează și astăzi, și a restaurat Biserica episcopală din secolul al XVII-lea. Pe frontispiciul bisericii se păstrează dăltuit mesajul marelui cărturar „iar în leatul 1832, iubitorul de Dumnezeu episcop Chesarie văzând iară toate turlele slăbite de cutremur a restaurat-o și la 30 decembrie 1834 s-a sfințit cu multă ceremonie bisericească“.
Seminarul de pe lângă Episcopie, a fost de altfel, fermentul noului gimnaziu al orașului Buzău. La 3 septembrie 1867, primarul Buzăului, Nae Stănescu invita pe Luca Pavlovici Călăceanu, profesor și director al seminarului, să asiste cu tot corpul „la celebrarea deschiderii gimnaziului“. Învățământul laic deschidea o breșă care va alimenta la rându-i, elita clericală.Gimnaziul a „prosperat“ rapid, datorită primarului Nae Stănescu și mai ales, a directorului Basil Iorgulescu.
În 1880, pe când Ioan Mihălcescu frecventa școala primară la Pătârlagele, primarul Buzăului a avansat câteva inițiative care vor da un nou curs învățământului local. La 7 septembrie 1880, primarul Buzăului a cerut directorului seminarului, Chesarie Ionescu, să-i recomande „persoane din corpul profesoral de la seminar ce urmează să ocupe cinci catedre la Gimnaziu ce se deschide în localul școlii primare, fiind rezervată a șasea catedră de istorie și geografie unei alte persoane“ (apud Istoricul liceului B.P.Hasdeu din Buzău, ed. Litera, București, 1974, de Ion St. Moldoveanu).
„Mutarea“ cea mai inspirată a lui Nae Stănescu s-a dovedit cu totul alta. Primarul Buzăului l-a impus ca director al gimnaziului pe Basil Iorgulescu, „profesor suplinitor“, în pofida adversităților și reclamațiilor de tot felul.
La 4 decembrie 1880, Primăria anunța numirea lui Basil Iorgulescu „dintre cei mai vechi profesori la direcția gimnaziului“ ca director al principalei instituții de învățământ a orașului. Contestat la Consiliul județean, Prefectură și Ministerul Instrucției Publice, Basil Iorgulescu va ocupa timp de aproape două decenii un post râvnit de toți colegii de breaslă cu examenele la zi!
În acest mediu de renaștere și emulație culturală a poposit la Buzău, în vara anului 1887, băiatul preotului din Valea Viei. Elevul Ioan Mihălcescu a luat contact încă de la înscriere cu unul din numeroasele evenimente mondene ale urbei. D.A. Sturza, Ministrul Instrucțiunii Publice, însoțit de Spiru Haret, secretar general la același minister, a prezidat deschiderea a două noi școli primare. Într-un cadru sărbătoresc, elevii buzoieni i-au oferit un spectacol artistic. Sărbătoarea s-a deschis cu „un imn coral cântat de elevii seminarului“, iar Bazil Iorgulescu a răspuns discursului de salut al ministrului, printr-o scrisoare de mulțumire adresată din partea întregului corp didactic local.
Mai discret, Spiru Haret, inspector general al școlilor din anul 1883, a dialogat cordial cu noii directori și a bifat două noi școli alături de alte trei de băieți și două de fete existente în târg.
Elevul Ioan Mihălcescu a ajuns la Buzău într-un moment de adevărată renaștere culturală. În anul școlar 1887-1888, la Gimnaziul din Buzău s-a înscris un număr record de elevi. Arhivele consemnează 144 elevi din care 131 români, zece israeliți și trei străini. În acest an, miile de volume adunate pe parcursul a circa două decenii de directorul Gimnaziului, Basil Iorgulescu, vor căpăta statutul oficial de așezământ cultural al urbei.
Generația de aur
Ioan Mihălcescu a frecventat doi ani la gimnaziul din Buzău. Printre colegii săi se numără figuri ilustre ale culturii și științei românești. La sala Moldavia, gazda a numeroase spectacole de teatru, își vor face ucenicia mulți elevi ai gimnaziului. Aristide N. Demetriade (1872-1930), viitorul mare actor, se va afirma ca sufleor și figurant încă de pe băncile școlii. In anul școlar 1887-1888, colegul viitorului Mitropolit al Moldovei – , acesta din urmă mare iubitor al culturii antice —, a fost pe punctul de a fi lăsat corijent la limba greacã de către inflexibilul profesor Z. Gregorescu. Familia Demetriade l-a reclamat pe exigentul profesor la ministrul Instrucției Publice cerând o inspecție din partea unei comisii de control. Ministrul V.A. Sturza l-a delegat pe revizorul școlar de Prahova și Buzău, poetul Alexandru Vlahuțã să instrumenteze ancheta. Grație ajutorului poetului Alexandru Vlahuță, năbădâiosul elev a trecut clasa și a continuat să se ocupe de actorie!
In anul școlar 1887-1888, fala clasei a IV-a a gimnaziului din Buzău s-a dovedit viitorul savant, filozof, psiholog și logician, doctor în medicină Nicolae Vaschide. Fiul comerciantului State Vaschide din Buzău, premiantul gimnaziului, va deveni unul din întemeietorii psihologiei românești și a psihologiei experimentale pe plan mondial. Coleg de clasă cu Ioan Mihălcescu a fost și Constantin I. Parhon celebru om de știință, medic endocrinolog și neuropsihiatru, creatorul școlii românești de endocrinologie și unul din fondatorii ei pe plan mondial. Constantin Parhon s-a transferat la Buzău în 1887 de la Râmnicu Sărat unde tatăl său fusese învățător în perioada 1883-1887. Viitorul savant își ajuta frecvent părinții în timpul liber la grădina de legume de la marginea orașului. Parhon a urmat la Buzău tot două clase de gimnaziu, exact în aceeași perioadă, 1887-1889.
De la Seminarul „Chesarie Episcop“, la Seminarul Central din București
Gimnaziul din Buzău anunța an de an multiple retrageri. La sfârșitul secolului al XIX-lea, părăsirea școlii din „lipsă de mijloace“ era frecventă. Nu se știe cu precizie cărui fapt datorează elevul Ioan Mihălcescu noua sa traiectorie școlară. Tatăl său avea în întreținere încă nouă copii. Se pare că pentru elevul Mihălcescu atracția divinului era mai puternică decât orice carieră laică. In cei doi ani de gimnaziu, elevul Ioan Mihălcescu a dovedit o înclinație aparte spre disciplinele umaniste și limbile clasice, latina și elina. Câțiva ani mai târziu va șoca auditoriul vorbind ore în șir în limba lui Homer.
Incepând cu anul școlar 1889-1890, drumul Golgotei era deschis. La seminarul din Buzău aflat la câteva sute de metri distanță de gimnaziu își începea „cariera“ cel care va fi supranumit „dascălul teologiei românești“ sau „teologul martir“!
In anii ’90 ai secolului trecut, seminarul „Chesarie Episcop“ din Buzău pregătea doar seminariști din cursul inferor. Episcopul Dionisie Romano, vicar între 1861-1864 și episcop între 1865 și 1873 l-a făcut celebru prin personalitatea sa. Biblioteca personală, una dintre cele mai mari din țară, era locul de întâlnire al seminariștilor. In 1873, biblioteca număra nu mai puțin de 7000 de volume, din care, 2000 de scrieri orientale și 400 de manuscrise din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, de mare valoare pentru cultura română. După moartea episcopului, Ministerul Instrucțiunii Publice l-a delegat pe B.P. Hasdeu să inventarieze colecția „Romano“. Speriat de imensul volum de muncă, ilustrul cărturar a declinat oferta. Misiunea îi va reveni tot lui Basil Iorgulescu, care va inventaria „resturile“ bibliotecii cumpărate între timp de boierul Garoflid.
Elevul Ioan Mihălcescu a trecut probabil poarta seminariului „Chesarie Episcop“ cu un sentiment de ușurare. Era, în sfârșit, printre ai săi. După doi ani de cursuri, timp în care inteligența lui extraordinară i-a derutat și uimit pe profesori, preotul din Valea Viei a decis să-și trimită fiul la Seminarul Central din București.
Perioada bucureșteană
În 1895, începând cu clasa a VII-a, elevul Ioan Mihălcescu a părăsit seminarul inferior din Buzău luând drumul Capitalei. Seminarul Central din București pe care l-a frecventat până în iunie 1899 i-a adus mari satisfacții. Cunoștințele acumulate de la dascălii buzoieni, în special la limbile clasice, i-au permis să dea „lecții“, la propriu și la figurat, colegilor săi bucureșteni. Incepând cu clasa a VIII-a, datorită cunoștințelor sale și referințelor profesorilor, elevul Mihălcescu a fost numit preparator de limba greacă la Seminarul Central. Era prima recunoaștere a unei inteligențe tenace și răzbătătoare.
În luna iunie 1899, Ioan Mihălcescu și-a încheiat studiile teologice cu o lucrare de licență care l-a făcut de pe atunci celebru și care va reflecta personalitatea viitoare a tânărului teolog : „Sinodul al III-lea ecumenic din Efes“. Un opus la care cercetătorii vor face în permanență referire, retipărit în 1931, la aniversarea unui mileniu și jumătate de la acest Sfânt Sinod. Este lucrarea care prezintă in nuce filozofia viitorului teolog. Fostul său student Nichifor Crainic, în volumul omagial dedicat ieșirii la pensie consemnează laudativ : „ Teza de licență spre Sinodul III ecumenic, retipărită ulterior, e o lucrare istorică și dogmatică deopotrivă, care vădește de la început o seriozitate științifică puțin obișnuită la noi. Autorul merge direct la izvoarele de mâna întâia ale chestiunii, despicându-i cu o remarcabilă siguranță de sine sensul dogmatic și situând-o cu o suverană claritate în împrejurările istorice care i-au dat naștere.“(„Studii Teologice“, publicație a Facultății de Teologie din București, an VII, 1938-1939, p. 9)
În afara lucrării mai sus menționate, în timpul studenției, Ioan Mihălcescu a reușit să se impună în fața elitei culturale a Capitalei printr-o lucrare premiată de Universitatea din București. „Istoria bisericii române de la 1800 la 1850 și a literaturii teologice din această epocă“ este un model de studiu comparat.
Perioada germană
După răsunetul pe care l-au avut în epocă teza de licență și lucrarea premiată, lumea teologică românească a recomandat continuarea studiilor la una din marile universități europene. Dacă pentru învățământul laic a-ți desăvârși studiile la una din universitățile din Apus era un lucru obișnuit, învățământul teologico-ortodox a fost pus în fața unei mari încercări.
Iată cum descrie profesorul Nicolae Chițescu rezolvarea acestei dileme : „ Unde putea să meargă tânărul teolog român Mihălcescu pentru desăvârșirea și afirmarea potențelor sale cu totul excepționale ? In articolul omagial, scris în numele profesorilor de la Facultatea de teologie din București, autorul, a cărui Catedră de Mistică tocmai fusese desființată, socotea că lipsa acestei specialități din învățământul superior teologic este datorată influenței nefaste a teologiei apusene asupra celei răsăritene și că această influență s-a revărsat și asupra operei teologice a ortodocșilor trimiși la studii în Occident, ca Mihălcescu. In realitate, pe când în unele instituții de învățământ teologic apusean au existat catedre speciale și tratate imense de învățătură mistică propriu-zisă, continuatoare ale unui curent medieval puternic, în Biserica Ortodoxă curentul acesta mistic, contemplativ-meditativ, pornit de la Sf. Dionisie Areopagitul și Sf. Maxim Mărturisitorul a avut trei momente festive de-a lungul tragicei istorii a acestei Biserici : primul, în secolul XIV cu Sf. Grigore Palama și, al doilea, în secolul XVIII cu Nicodim Aghioritul, la care mai putem adăuga, secolul XVIII în țara Românească cu Vasile de la Poiana Mărului și ucenicul său Paisie Velicicovski.
Învățătura esoterică s-a păstrat în mănăstiri prin tradiționalele manuscrise, copiate sau moștenite de zeloșii trăitori pe culmile duhovnicești. Aspra istorie a Bisericilor Ortodoxe sub stăpânirea arabă și musulmană n-a mai îngăduit nici hirotonia diaconițelor, nici dezvoltarea și explicitarea fenomenelor mistice în cadrul unei psihologii evoluate. Acest lucru a fost cu putință în Apusul, apărat cu greu de Răsăritul creștin căzut până la sfârșit sub turci și de aceea însuși autorul citat de noi avea în programul Catedrei de Mistică pe magistrul Eckhardt și pe Dostoievski, până la publicarea străvechilor manuscrise-traduceri de obicei făcute din grecește la viețuitorii bine-apăratelor noastre mănăstiri, care însă se săvârșește de abia în vremea noastră. Teologia greacă contemporană lui Mihălcescu a fost refractară misticismului propriu-zis în teologie.“(pag. 335)
În Europa Apuseană a timpului Ioan Mihălcescu a descoperit spiritul cercetării febrile și al ecumenismului. La Berlin a studiat trei semestre unde a frecventat cursurile unor filozofi și teologi celebri. Berlin și Leipzig sunt centrele, care îl atrag, în voința de a se aprofunda în studiul filozofiei și al teologiei sistematice. La Berlin rămâne trei semestre și audiază cursurile unor profesori ca Paulsen, Stumpf, Lasson, Simmel, Dessoir, Tieler, Vierkandt, Delitzsch, Harnack, Kaftan, Pfleiderer și Seeberg. Trece apoi la Leipzig unde audiază pe Heinze, Wundt, Volkelt, Frieker, Barth, Lindner, Hofmann, Weigand și alții. Cel puțin jumătate dintre acești profesori au rămas până azi celebrități în domeniul teologiei, al filozofiei, esteticii și filologiei. Intr’adevăr, rareori un student român a avut norocul să vină în contact cu învățați de talia acestora. Stagiul berlinez se caracterizează deosebi prin participarea la lucrările colegiului pentru «studiul confesiunilor comparate» al lui Adolf Harnack, căruia fostul student îi va păstra o amintire neștearsă. Stimulat de asemenea preocupări, Mihălcescu publică încă din această epocă opera sa despre «Teologia simbolică». La Leipzig îsi trece doctoratul în filozofie, summa cum laude, în 1903, cu teza intitulată «Darlegung und Kritik der Religionsphilosophie Sabatiers», sub conducerea profesorului M. Heinze. Această lucrare, care ataca o temă de mare răsunet în actualitatea filozofică a epocii, i-a fost tipărită la Berna, în colecția „Berner Studien zur Philosophie und ihrer Geschichte“ a profesorului Ludwig Stein.
În răstimp de trei ani (1901-1903), Ioan Mihălcescu a cunoscut cea mai rodnică activitate din cariera sa intelectuală. Tot atunci, a redactat lucrarea sa de doctorat care-l va impune atenției lumii occidentale. La Leipzig își va lua doctoratul în filozofie în 1903, summa cum laude, cu o teză despre filozoful Sabatier („Darlegung und Kritik der Religionsphilosophie Sabatiers“), sub conducerea profesorului M. Heinze. Această lucrare analizează problemele spirituale de la început de secol și a fost tipărită în colecția „Berner Studien zur Philosophie und ihrer Geschichte“.
Teza de doctorat a fost apreciată în epocă și de protestanții din România. Cu Biserica Luterană din București, profesorul Mihălcescu a avut toată viața legături prietenești, fapt ce i-a permis afirmarea teologiei ortodoxe în Occident. De-a lungul timpului, acesta a fost invitat să țină conferințe despre credința creștin-ortodoxă la diferite universități din lumea occidentală, apărute în reviste de largă circulație.
Din nou acasă
Faima câștigată în Occident, ca și cunoștințele de religie comparată l-au impus ca pe unul dintre cei mai faimoși teologi ai timpului. După întoarcerea sa în țară, ascensiunea didactică va fi rapidă și plină de rodnicie. La 1 iunie 1904, în urma unui concurs, cu trei contracandidați, Ioan Mihălcescu a fost numit profesor agregat la catedra de Teologie fundamentală și Dogmatică a Facultății de teologie din București. Patru ani mai târziu a fost confirmat titular. „Cel mai înalt așezământ de știință sacră al vechiului Regat dobândise astfel un dascăl cu care avea să-și confunde în întregime prestigiul. La 1 iunie (1936-n.n.), estimp, s-au împlinit treizeci și cinci de ani, de când P.S. Irineu ilustrează ca nimeni altul învățământul teologic al României“, afirma entuziasmat fostul său student Nichifor Crainic în 1936 (op. cit., pag. 8-9).
Imediat după sosirea sa la catedră, profesorul Mihălcescu a încercat să acopere lacunele învățământului teologic românesc. Studiile viitorilor preoți erau în urma evoluției științei vremii, dar și a tendințelor ecumenice mondiale. Profesorul Mihălcescu a sesizat marele pericol care pândea Ortodoxia. In fața numeroaselor studii teologice din Occident, învățământul ortodox se reducea la clișee clasice.
Tânărul profesor de teologie și dogmatică a introdus încă de la început câteva capitole „fundamentale“ : cunoștințe despre ființa și originea religiei și a spiritului religios, elemente de cosmogonie, istoria religiilor lumii ș.a.m.d.
Pentru completarea minusurilor învățămânului teologic superior, profesorul Ioan Mihălcescu a conceput o introducere generală la manualul de dogmatică și a predat în anul al III-a cursuri de „Teologie fundamentală“ sau „Apologetică“, precum și cosmogonia popoarelor biblice din antichitate și cele moderne. Toate aceste „inovații“ vor fi sintetizate în „Manualul de Istoria Religiunilor lumii“, tipărit în 1946.Ioan Mihălcescu este considerat un deschizător de drumuri nu numai în teologie, dar și primul cercetător român al istoriei religiilor.
Magistrul teologiei
Profesorul Ioan Mihălcescu a pregătit timp de treizeci și cinci de ani mai multe generații de teologi. Studenții săi, fără deosebire, i-au remarcat harul pedagogic. „Magistrul“ avea o memorie de-a dreptul fenomenală, fapt ce-i permitea să întărească formule dogmatice cu citate biblice și patristice din textele originale timp de câteva ore. Tot așa se petrecea și la cursul de „Istoria religiunilor lumii“ la care veneau studenți și de la alte facultăți, până în ultimul an de profesorat.
O altă față a vocației sale pedagogice se referă la acordarea unor burse pentru tinerii teologi, trimiși să studieze în străinătate. Pe Virgil Godeanu l-a trimis în Franța să studieze opera lui Blondel, pe Ion Lăncrănjan să studieze tomismul și filozofia medievală, ș.a.m.d.
Spiritul său novator în toate ramurile teologice nu l-a împiedecat să rămână același tradiționalist convins, atașat valorilor multimilenare ale Ortodoxiei. Metoda sa de explicare simplă a dogmelor, în cel mai curat stil creștin a fost o pildă pentru cei care credeau în perenitatea ortodoxiei, a creștinismului răsăritean.
Mitra chiriarhală
În anul 1923, profesorul titular de la catedra de teologie simbolică a Facultății de teologie și-a ales pentru a doua oară un alt drum în viață. In 1889, la vârsta de 15 ani a renunțat la gimnaziul din Buzău pentru a urma cursurile la Seminar. Noua decizie care-i va marca viața este hirotonirea sa ca preot. Ioan Mihălcescu a primit taina preoției pe seama bisericii Amza la câțiva ani după ce frecventase cercurile Francmasoneriei la Paris. Profesorul Ioan Mihălcescu a primit numele monahal IRINEU, în traducere liberă, omul păcii, al luminii și al bucuriei. Intrarea în viața monahală îi va permite, treisprezece ani mai târziu, o ascensiune rapidă în ierarhia Bisericii Ortodoxe Române. O mărire pe care niciodată nu și-a dorit-o.
Despărțirea de catedră, în 1936, după treizeci și cinci de ani de osârdie neîntreruptă, a fost dureroasă deopotrivă pentru magistru și discipoli. Arhiereul Irineu a urcat rapid toate treptele înaltei ierarhii. In 1936, cu titlul „Târgovișteanul“, a fost numit vicar arhiereu al arhiepiscopiei Bucureștilor. Intre 1 noiembrie 1938 și 1 noiembrie 1939, a fost locțiitor de episcop al Râmnicului Noul Severin. Irineu Mihălcescu Craioveanul a fost numit în noiembrie 1939, pentru ca, la 17 decembrie 1939 să fie înscăunat MITROPOLIT AL MOLDOVEI.
Dascălul teologiei românești
Revendicat de mai multe curente ,mișcări și ideologii, Ioan Irineu Mihălcescu a fost mai întîi de toate un vrednic fiu al vremii sale. Asemenea altor titani ai culturii noastre din prima jumătate de secol, întreaga sa operă are o încărcătură patriotică, românească.
Preotul prof. univ. dr. Mircea Păcurariu în „Dicționarul teologilor români“ (Editura Univers Enciclopedic București, 1996) rezumă personalitatea ilustrului cărturar: „A publicat numeroase studii de Dogmatică , Apologetică, Istoria religiilor, traduceri, fiind considerat cel mai mare teolog român al vremii sale. Participant la întruniri cu caracter ecumenist peste hotare: Congresul Alianței universale pentru înfrățirea popoarelor prin Biserică-Praga (1928), conferințe în străinătate, prin care a făcut cunoscută Ortodoxia în cercurile catolice și protestante din Apus“.
Conform unor statistici, numărul titlurilor semnate de Ioan Mihălcescu depășește 600. Pe lângă lucrările de apologetică, dogmatică simbolică, manuale și traduceri,în revistele vremii au apărut sute de cronici, dări de seamă note și recenzii.
Este revelator gestul aromânilor de la Scoplje, Republica Macedonia de a echivala în aromână opera teologului român.
În 1997, Uniunea culturală a aromânilor din Macedonia a editat „Catehismul creștinului ortodox“ conceput de profesorul Ioan Mihălcescu
în 1918 și publicat pentru prima oară în Biblioteca cercului de publicații religioase și morală din București.
Dina Cuvata, redactor șef al publicației „Grailul Armănescu „, cu un motto atît de sugestiv „ Torna , Fratre, torna“ afirmă că aromânii vor să se întoarcă la limba și biserica străbună. Făcând o paralelă între „Catehismul a crăshtinului ortodox“ și celebrul imn aromân „Dimândarea părintească“ cercetătorul Alex. Gaiță exclama entuziast: „Glasul celui otrăvit de comuniști încă mai străbate spațiile de simțire românească“ (Opinia, an 10, nr 2674, Buzău, 29 februarie 2000).
Dincolo de aspectul numeric al operei sale, Ioan Mihălcescu a întemeiat școala românească de teologie, fiind supranumit „dascălul teologiei românești“. Profesor la facultatea de teologie timp de 35 de ani, pregătind zeci de generații de teologi, mulți dintre ei trimiși la marile universități Apusene pentru a-și desăvârși studiile.
Prin ce impresionează și ce are peren opera sa? Unul din studenții și admiratorii săi cei mai statornici, Nichifor Crainic, notează: „In carența de talent a literaturii teologice românești, P.S. Irineu e un model de reînălțare a scrisului către nivelul de frumusețe incomparabilă al marii tradiții răsăritene, în concepția căreia frumosul a fost vestmântul indispensabil al adevărului.“ (Studii teologice, anul VII, 1938-1939, p.13)
Ce a adus nou, așadar, profesorul Mihălcescu în teologia românească? Este vorba de stil literar care nuanțează caracterele de profunzime și de adevăr divin ale gândirii creștine și vice versa. Iată cum sintetizează același Nichifor Crainic valoarea magistrului (op. cit, pag 13-14): „ Stilul P.S. Irineu, atât în traduceri cât și în lucrările originale e remarcabil (…) Pentru dânsul compunerea unei cărți de știință e totdeodată și un act artistic în măsura necesară. Arta și mistica sunt de altfel pomenite mereu ca motive de teologie speculativă. și există o anumită sensibilitate nativă pentru frumos în personalitatea P.S. Irineu, care îi împodobește fraza științifică cu o foarte agreabilă strălucire literară. Limba, pe care o mânuiește, e viguroasă și colorată, cu surprize de termeni originali, chemați în propozițiune de un gust ales. Dar ceea ce face însușirea de căpetenie a stilului cărților sale e o sobrietate atât de la locul ei în gândirea dogmatistului, o claritate suverană, care niciodată nu absentează, și o rânduială logică a materialului, care e proprietatea dascălului de vocație. Rareori literatura teologică românească a putut fi slujită de o pană atât de distinsă.“
Un bun câștigat pentru teologia vremii este spiritul ecumenic promovat de viitorul mitropolit. Legăturile sale cu gândirea protestantă i-au adus nu rareori critici. Profesorul de teologie s-a dovedit un precursor al mișcării ecumenice, publicând peste o sută de articole în diferite limbi străine privitoare la celelalte confesiuni. Păstrarea și afirmarea identității Bisericii străbune, în viziunea Inaltului Ierarh nu se discută, ci se aplică. „Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică pentru că ea singură a păstrat într-adevăr fără schimbare tot ce provine de la Mântuitorul și de la Sfinții Apostoli și în forma în care s-a stabilit de către Sfinții Părinți și de Sinoadele Ecumenice“ (Teologia Luptătoare, ediția a II-a, editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1994, pag. 211)
Moartea blândului Irineu
Ioan Irineu Mihălcescu a murit pe 3 aprilie 1948 la mănăstirea Agapia. Pe 16 August 1947 a fost obligat să se retragă din scaunul de Mitropolit al Moldovei.
Pe 28 februarie 1948, la Mănăstirea Neamț, a murit în condiții suspecte Patriarhul Nicodim Munteanu. Patriarhul Nicodim avea venerabila vârstă de 84 de ani. Acesta din urmă a tradus și prelucrat din limba rusă peste 100 de lucrări teologice, cărți de predică și broșuri religioase. Studiile și le-a desăvârșit la Institutul teologic din Kiev. In toamna anului 1946 a condus o delegație a Sf. Sinod la Moscova și a încercat o apropiere de URSS. Pericolul său potențial contra regimului comunist era mic, comparativ cu al Mitropolitului Moldovei, Irineu Mihălcescu. Acesta binecuvântase trecerea Prutului în 1941 și se declarase în sutele de cărți și învățături creștine un neînduplecat dușman al „Bestiei bolșevice“.
Regimul comunist instaurat la București definitiv la 30 decembrie 1947 mai avea de dat o ultimă lovitură. După Monarhie, Biserica națională era ultimul obstacol. Mai întâi, comuniștii au încercat să-l înlăture pe Mitropolitul Moldovei cu ajutorul octogenarului Patriarh. In arhivele secrete ale Mănăstirii Neamț există un document la care fac trimitere mai mulți martori oculari.
Patriarhul Nicolae Munteanu a primit, în 1947, un dosar confidențial din partea unor preoți tineri de la Mitropolia Iași privind înscenarea unui proces mitropolitului în funcție. Intâiul Stătător al B.O.R. urma să-și dea doar acordul și să pună rezoluția. Dosarul cuprindea mărturii din partea unor preoți tip Burducea, și mai multe extrase din presa timpului care ar fi permis judecarea și condamnarea marelui teolog „pentru crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare“. Mitropolitul Mihălcescu a avut de-a lungul tranziției comuniste o atitudine promonarhistă și nedisimulat dușmănoasă față de regimul comunist. Mai mult, Irineu devenise un simbol al rezistenței anticomuniste.
Aceiași martori oculari afirmă că bătrânul Patriarh a citit referatul și a declarat indignat că „refuză să semneze o asemenea mârșăvie“. Documentul clasat se află în arhiva secretă a Mănăstirii Neamț. Ceea ce a urmat se cunoaște. Cei doi înalți ierarhi au murit în condiții suspecte. În revista „Casa“ an 4, nr 6-7, 1996, la rubrica „Restituiri“ Cicerone Ionițoiu reface tabloul exterminării conducerii spirituale a României. Printre cei omorâți sau arestați și închiși în pușcăriile comuniste între 1947-1964 se află și cei doi Inalți Ierarhi.
Iată textul integral : „Mihălcescu Craioveanu Irineu, Mitropolit al Moldovei un teolog desăvârșit al ortodoxismului. Fiind un adversar aprig al marxismului, împotriva lui s-a dezlănțuit o campanie de denigrare. Pe 27 martie 1947 a fost forțat să demisioneze pentru a fi înlocuit cu un urmaș de Iudă pe scaunul de la Iași. Nu după mult timp, a murit ca și patriarhul Nicodim pentru ca apoi, biserica românească creștin-ortodoxă să ajungă un instrument de propagandă comunistă“.
În lucrare „Cartea de aur a rezistenței românești contra comunismului“, vol I, apărut în 1996 la editura „Hrisovul“, același autor consemnează „Irineu Mihălcescu (…) a rămas inflexibil promisiunilor și presiunilor comuniste. Impotriva lui s-a declanșat o campanie de denigrare. Fiind apărătorul Bisericii împotriva ateismului comunist, rezistând în fața asaltului răspopitului Iustinian Marina de la Vâlcea s-a găsit un Iuda arăpaș care i-a grăbit sfârșitul în 1948“ (p.101)
Blândul Irineu, un adversar permanent și neobosit al bolșevismului și al marxismului ateu trebuia să moară, pentru ca lucrarea noului patriarh Iustinian Marina să fie totală și desăvârșită.