Foștii activiști comuniști au amintiri fabuloase. Au un fel de literatură, numai a lor, codată până la ubicuitate. Dacă nu erau ei, Ion Creangă și Mihai Eminescu ar fi murit cu câteva secole înainte de a se fi născut.
Recent, un mărunt specimen al acestui regn îmi povestea cum, odinioară, activiștii PCR se controlau între ei, de pureci ideologici, precum maimuțele în cuștile din Târgul Drăgaica, artiste sadea, care, printre o cireașă sau un biscuit primite printre gratii, prindeau purecii din vârful capului, își ducea labele la gură și mestecau delicatesa respectivă cu mișcări astronautice. Treabă de vietăți ante-Facebook.
La PCR, controlul era ceva mai lipsit de tehnologia din dotarea actualei Direcții Naționale Anticorupție. Pe scurt, la un moment dat, un activist oarecare nu a fost găsit la locul de muncă. Un tip cu orarul partidului în sânge. A doua zi, întrebat, la telefon, de ce nu a fost acolo, acesta a replicat: „Cum să nu fiu acolo, când eu sunt acolo și când nu sunt?“.
Cam așa stau treburile cu actuala clasă politică. E acolo doar pentru ea, chiar și atunci când nu e (la putere).