Nu vreau să mă alătur corului, din ce în ce mai numeros, de contestatari ai reprezentanților la vârf ai Bisericii Ortodoxe Române. Căci, a propos de dezinformări, nu am auzit, în acest cor, vreo voce care să conteste în vreun fel, Ortodoxia, credința. Ci doar acțiunile reprezentanților ei din România și, în special, a celor care sunt vârful ei de lance.
Revenind, voi spune doar că vârfurile Bisericii Ortodoxe Române au ratat, în cel mai lamentabil mod, o bună ocazie de a dovedi că oamenii din cler sunt, întra-adevăr, aproape de cei botezați în acest rit. Indiferent cât de ,,rătăciți“ ar fi aceștia, indiferent care le este modul de manifestare, indiferent cât de suferinzi sau de bucuroși sunt ei.
Să spui, la nervi, încolțit de invitații unei emisiuni difuzate de un post național de televiziune, că preoții vin doar acolo unde sunt invitați este mai mult decât o gafă (de ,,public relations”, aș putea adăuga). Este ca și cum ai spune că un medic a trecut nepăsător pe stradă pe lângă un om prăbușit, în suferință, fără a-i acorda primul ajutor, pentru că nu a fost solicitat. Sau că un polițist ori un jandarm aflat în afara serviciului nu a făcut nimic să ajute un om tâlhărit sub ochii săi pentru că nu a fost sesizat. Nu țin asemenea povești. Și aici mă alătur corului cu întrebarea: dar la ușa mea, de șapte ori pe an, când vine preotul înaintea vreunei sărbători, a fost invitat?
Și, peste toate, vine Întâiul-Stătător care, în loc să dreagă tâmpeniile spuse de purtătorul său de vorbe, dă mai tare cu bâta în baltă. Susținând nu doar că locul tinerilor nu este în cluburi, ci în biserici, ci și că întreaga mișcare de revoltă împotriva lor, a reprezentanților Ortodoxiei românești, este susținută financiar. De cine, dacă nu ne este cu supărare? De rockeri, probabil, căci maneliștii poartă cruci cât ale episcopilor în timp ce-și bat țiitoarele în public, la televizor. Ceea ce pe la rockeri nu am auzit să se întâmple, să am pardon!
În fine, consider că era mai profitabilă, din punct de vedere al imaginii, continuarea politicii struțului, a tăcerii, decât să se arunce în spațiul public asemenea enormități. Ar fi fost de preferat ca distinșii ortodocși-șefi să aștepte ca la locul tragediei să vină, după șeful Bisericii Catolice, și Muftiul-șef, și Rabinul-șef, și vreun predicator al Bisericii Adventiste, iar apoi să apară, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ,,să culeagă caimacul”. Ar fi fost o pură tactică dâmbovițeană, mult mai ușor de înghițit și de către baba care pupă microfonul și se închină la el după ce iese de la biserică, tactică pe care o vedem zilnic, la dragii noștri politicieni.