Aș fi vrut să scriu că miercuri, 21 octombrie 2015, a fost cea mai fericită zi din viața mea, exceptând datele cu strictă rezonanță personală din cei aproape 48 de ani de când fac umbră pământului și din cei aproape 26 de când “trăim în democrație”. Ați ghicit, probabil, că mă refer la faptul că, în sfârșit, sistemul judiciar românesc a ajuns să-l întrebe de sănătate pe întâiul bolșevic al țării care, împreună cu alți doi (până acum) ciraci, trebuie să dea socoteală pentru violențele de la mineriada din 13-15 iunie 1990.
M-am răzgândit, însă, după ce am citit o postare pe Facebook a unei foste colaboratoare a OPINIEI, jurnalista Oana Dobre-Dimofte, postare care m-a pus pe gânduri: ,,Dacă nu vă e cu supărare, eu nu o să am o părere despre punerea sub acuzare a lui Ion Iliescu. Vreau să o știu mai întâi pe cea a familiei lui Andrei Frumușanu și a Auricăi Crăiniceanu. Da, știu că au murit la mineriada din 1991, dar tot ce simt cei care i-au iubit pe ei mi se pare cel mai important. Dacă pentru ei e o veste bună, dacă e de ajuns, dacă e o victorie, atunci o să mă bucur pentru alinarea lor. Dacă nu, nu”.
Drept pentru care mă mulțumesc să reiau parțial un text care a apărut în acest spațiu pe 28 mai, anul acesta: ,,Tovarășul Ion Iliescu a evadat din borcanul cu formol și s-a apucat, până l-au găsit ai lui sepepiști alarmați că a fost răpit de ruși și împăiat pentru a fi așezat în antecamera lui Lenin, să scrie pe blog. Răstindu-se, numai foc și pară, la cei care-l numesc bolșevic. Bolșevic, dar pe banii mei, a mai apucat să scrie Iliescu înainte de a fi luat pe sus și trimis înapoi la vegetat (…) Ion Iliescu a fost un bolșevic nu doar pe banii altora, ci și peste cadavrele unora. Să ne amintim doar de evenimentele din decembrie 1989 și de mineriada din 13-15 iunie. Cu gândul la acestea, mai-mai că-mi vine să mă rog să-i dea Dumnezeu zile, suficiente cât să plătească pentru viețile curmate din pricina și la instigarea lui”.