În aceste vremuri cu întâmplări și schimbări rapide – locale, naționale, continentale sau chiar planetare -, nu prea mai avem timp să ne facem o imagine culturală „globală”, astfel încât, în contradicție cu vremurile când, pentru un film sau pentru o piesă de teatru bună, luam fără nicio ezitare drumul sălilor din București, în prezent, sunt tare mulțumit că, dincolo de inflația de televiziuni – care, oricum ar fi ele, de stat sau particulare, nu prea se dau în vânt după difuzarea de filme sau de emisiuni culturale -, spre deosebire de alte orașe ale țării, în târgul meu există un teatru profesionist.
Pe vremea lui Ceaușescu, poetul George Vulturescu, directorul revistei „Poesis” din Satu Mare, îmi spunea că, având în vedere distanța infimă dintre Buzău și Capitală, noi, buzoienii, ne-am putea considera locuitori ai vreunui cartier al Bucureștiului. Așa se vedeau atunci lucrurile din celălalt capăt al țării. Dintre toate întâmplările și faptele mele culturale, dincolo de activitatea publicistică permanentă, ba chiar și dincolo de cele 25 de cărți publicate până acum, cele mai memorabile momente culturale mi se par a fi condensate în cele 18 secunde în care am dat „startul” inaugurării Teatrului „George Ciprian” din Buzău, când, în calitate de regizor tehnic, am lovit gongul, de trei ori, în trei secunde, la intervale de 5 secunde după fiecare lovitură; din acea clipă, teatrul buzoian a pornit la drum cu extraordinara piesă „Omul cu mârțoaga”, a patronului spiritual al nou înființatei instituții.
Prin Stagiunea 2015/2016, Teatrul „George Ciprian” a intrat deja în al doilea deceniu de existență. Douăzeci de ani plus cele 18 secunde ale mele. Am uitat de lansarea primului meu volum de versuri, am uitat toate micile și trecătoarele satisfacții profesionale, am uitat chiar și de revistele pe care le-am nășit cândva. Am uitat totul, fiind convins că momentul meu „istoric”, de actant al spațiului cultural buzoian, de glorie dacă vreți, îl reprezintă cele 18 secunde în care am bătut „primul gong” al acestui teatru. Iată un motiv pentru care, spre deosebire de alți scriitori, nu pot spune că „în timpul existenței mele nu s-a întâmplat nimic deosebit”.
Dimpotrivă! Acum, când îmi văd foștii colegi de la Teatrul „George Ciprian”, începând cu directoarea Gina Chivulescu, secretara Rodica Dragoman, mașinistul Costel Baboi, maestrul de lumini Costică Craiu, maestrul de sunet Gabriel Ilie, pompierul Petrică Enăchescu, impresarul Mirela Dumitrescu, fotograful Ion Tăbăcaru, Dan Holeoleo, Adina Plăiașu, Cristiana Ilea, Mihaela Piron, Nicoleta Radu, Gherghina Craiu, Corvin Peneș, Mircea Tabacu și toți ceilalți angajați, unii dintre ei veniți în teatru după plecarea mea, mă bucur nespus de mult și pot spune că îi apreciez sincer pentru faptul că au rezistat atâția ani într-o instituție care, prin natura activității sale, presupune un stres profesional destul de intens. Ca să nu mai vorbesc de cel pe care, la plecarea mea, directorul Paul Ioachim l-a desemnat regizor tehnic, Grigore Meica, responsabilitățile sale, în timpul spectacolelor, fiind totale. Acum câteva zile, mi-am vizitat din nou foștii colegi și, la plecare, am rugat conducerea să-mi dea programul de început al noii stagiuni. Nu de alta, dar mi-am propus să nu pierd cele 18 secunde miraculoase, în care, de această dată, „nea Grigore”, va anunța începerea celei de-a douăzecea stagiuni!…