În septembrie 1957, la treizeci de ani de când a avut loc premiera piesei „Omul cu mârțoaga“, autorul acesteia, actorul și dramaturgul George Ciprian, încearcă să-și explice sieși, în obișnuita-i notă de umor, miracolul și bucuria că „după atâta scurgere de vreme
Un pumn sau doi de ani, înseamnă, dacă ne referim la degetele de la o singură mână – cum foarte plastic se exprimă dramaturgul -, cinci sau zece ani. Ei bine, de la premiera „mârțoagei române“ au trecut exact 88 de ani, ceea ce, în fond, nici pentru histrionicul Ciprian, dacă ar mai fi în viață, nu ar fi deloc de mirare: „…s-ar putea întâmpla ca povestea arhivarului îndrăgostit de oameni și de gloabe să dăinuiască chiar vreme mai îndelungată“. Volumul „Omul cu mârțoaga“ a fost tipărit în 1953, la Editura „Tineretului“, iar „Măscărici și mâzgâlici“, în 1958, la ESPLA București, ambele cărți având același „cuvânt înainte“, al autorului, referitor la geneza și cariera piesei, o mărturisire la fel de senzațională ca și succesul acesteia: „Cum am scris povestea aceasta?Din întâmplare. Căci întâmplarea mi l-a scos în cale, la alergările de cai, pe un biet sufleor, al nostru, gătit în ziua aceea ca de paradă: cu boftori, pantaloni bufanți, gheroc cadrilat, șapcă nouă și binoclu în mână.
-Ce-i asta pe tine, l-am întrebat.
-Deschide programul, răspunde el misterios.
-L-am deschis.
Și în dreptul unei gloabe cu numele
Din acea clipă, practic, corelând câteva întâmplări din realitatea imediată, în mintea lui George Ciprian a bătut „gongul“, a început să-l bântuie subiectul piesei. Știa cât de amărât era „rosinantele acela“, adică mârțoaga suflerului-proprietar, un biet căluț care sosea la potou mai mereu ultimul, cunoscând și faptul că proprietarul o ducea greu cu „lefșoara lui amărâtă“, pe dramaturg l-a fulgerat gândul că, gata, a găsit subiectul pe care îl căuta de multă vreme. Ajuns acasă, chiar în seara respectivă a însăilat o ciornă cu numele câtorva personaje.
De aici încolo începe o poveste incredibilă: „…pe urmă m-a furat viața de teatru cu cancanurile, bucuriile și amărăciunile ei – goana după roluri fiind îndeletnicirea de căpetenie a oricui actor ce se respectă. Abia peste vreo doi ani, la spital, ca să-mi omor vremea, am început să scriu – dar vag, fără contur, fără relief. M-am aruncat din nou în vâltoarea teatrului, dar, nu peste mult timp, pronia s-a îndurat și am intrat iar la spital – de rândul acesta izbutind să scriu ceva mai consistent. Spre uimirea mea, personaje la care nici nu mă gândisem măcar, începură să răsară ca din pământ: inspectorul general, proprietarul casei, stăpânul calului, omul cu idei și alte câteva. Povestea cu spitalul s-a repetat – și cred că s-or fi scurs șapte-opt ani până ce comedia s-a închegat definitiv“.
Așadar, la nașterea-propriu zisă, la premiera bucureșteană, „mârțoaga“ lui Ciprian avea șapte-opt ani de „gestație mentală“, iar la inaugurarea teatrului din Buzău, împlinise deja 69 de ani, devenind, după „Bator“, calul din nuvela „Fefeleaga“ (1910) a lui Ion Agârbiceanu (1882-1963) , cea mai celebră cabalină din literatura română. Două „mârțoage“ care au făcut carieră. „Bator“ în cinematografie și în literatura școlară, „Jalousie“ în dramaturgia română contemporană și pe marile scene ale unor orașe din Europa: Berlin, Paris, Praga și Berna, ba chiar și în Argentina, la Buenos Aires! De remarcat și faptul că cei doi mari scriitori s-au născut la un an diferență, Agârbiceanu, în 1882, Ciprian, în 1883, iar moartea lor a survenit la o distanță de cinci ani, Ciprian dându-și obștescul sfârșit ultimul, în 1968.