În lumea scriitorilor, Dan Tărchilă este o legendă. Una vie, care, curând, va împlini 92 de ani. Am avut prilejul să-l cunosc îndeaproape, ba chiar, în 1999, să fiu, alături de domnia sa, printre laureații unui festival de teatru, Dan Tărchilă primind Marele Premiu, iar eu doar o mențiune, una care, pentru mine, avea aceeaȘi semnificație ca Și premiul acestuia. Dramaturgul Și prozatorul Dan Tărchilă s-a născut la 28 noiembrie 1923, la BuȘtenari, Prahova. După absolvirea Facultății de Medicină din BucureȘti (1942-1948), în 1949, devine doctor în medicină Și chirurgie medic microbiolog la Institutul de cercetări de pediatrie (1949-1960) Și la Spitalul de pediatrie „Grigore Alexandrescu” din BucureȘti (1960-1967). În 1961 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. Din 1969, optează numai pentru profesiunea de scriitor. Redactor-Șef al revistei „Astra” din BraȘov (1972-1974), director al Teatrului Dramatic din BraȘov (1974-1976) Și secretar al Asociației Scriitorilor din BraȘov. A scris 24 de piese de teatru, multe dintre ele fiind puse în scenă, bucurându-se de succes. Actualmente, este membru în Comisia Socială a Uniunii Scriitorilor din România. Prezent la Buzău, în 1996, anul inaugurării primului teatru profesionist buzoian, la premiera propriei sale piese, marele om de cultură a acceptat un scurt interviu, pe care, având în vedere interesanta patină culturală a timpului – peste un an, în 2016,teatrul buzoian urmând, să aniverseze două decenii de existență -, îl preluăm aici, din ziarul „Muntenia”, din 6 noiembrie 1996, din vremea când încă nu exista Internet, iar excepționalul poet Ion Stanciu, la care maestrul Dan Tărchilă face câteva trimiteri onorante, era printre noi…
Rep.: Domnule Dan Tărchilă, ce reprezintă piesa „Nebuniile iubirii” în cariera dumneavoastră de scriitor?
Dan Tărchilă: Un lucru inedit, deȘi este a doua comedie pe care o scriu, într-un interval de foarte mulți ani. Prima comedie am scris-o în 1972 Și, iată, după 24 de ani „recidivez”. În programul spectacolului am povestit cum am scris această piesă, ca un fel de deconectare în timp ce scriam altă piesă gravă. Marea surpriză Și marea bucurie mi-a fost făcută de Teatrul „George Ciprian” din Buzău. Sincer să fiu, mă aȘteptam să fie un spectacol bun, însă este un spectacol foarte bun, aȘ putea spune extraordinar din punct de vedere tehnic. Desigur, Și actorii sunt foarte buni, iar regia este excelentă. Lucrurile acestea m-au bucurat pentru că un asemenea succes nu am mai avut dinainte de 1989. Sper să scriu Și o continuare a acestei comedii, să vedem cum se termină toată intriga pe care am făcut-o în această primă parte.
Rep.: După cum Știți, teatrul din Buzău este un teatru de proiecte. Ce Șanse de reuȘită credeți că au asemenea formule?
D. T.: Șansele sunt foarte mari, atâta timp cât teatrul respectiv îȘi menține un repertoriu care aduce publicul în sală. Dacă teatrul ar avea un public permanent , care să vină la spectacol nu doar o dată pe an, ci regulat, ca Și cum s-ar duce la petreceri, Șansele teatrului sunt foarte mari. NeȘansa oricărui teatru este aceea de a-Și pierde publicul. Nu e cazul Buzăului. Sunt aici pentru a patra oară Și observ că buzoienilor le place teatrul. E puțin prematur să-mi dau seama dacă întreg oraȘul este cucerit de teatru, însă atunci când acest lucru se va întâmpla se va putea spune că teatrul a izbutit, reuȘind ceea ce Și-a propus.
Rep.: Inițial, titlul piesei nu a fost „Nebuniile iubirii”…
D. T.: Da, acest titlu a fost dat de teatrul din Buzău. Primul titlu se numea „Te plătesc să mă iubeȘti”. Mi s-a cerut permisiunea să fie schimbat, directorul teatrului, Paul Ioachim, a avut această idee, care nu e rea. Sincer să fiu, noul titlu îmi place Și mie, „Nebuniile iubirii” este mai sugestiv.
Rep.: Numele poetului Ion Stanciu vă mai spune ceva?
D. T.: Nu numai că mi-l reamintesc. Ion Stanciu este, casă zic aȘa, unul dintre copiii pe care i-am cunoscut la BraȘov, când eram secretarul Asociației Scriitorilor Și directorul teatrului din BraȘov. L-am îndrăgit din prima clipă, pentru două lucruri: în primul rând pentru că este un talent autentic, Și în al doilea rând pentru că este un om de o sinceritate rară. Este seducător. Astăzi, din păcate, nu numai eu spun acest lucru, sinceritatea este o raritate. Oamenii Și-au pierdut această sinceritate. Eu am avut surprize destul de neplăcute cu mulți colegi de-ai mei. Ei bine, Ion Stanciu Și-a păstrat această candoare Și sinceritate, pentru care eu îl iubesc foarte mult. Știu că mai scrie. Însă aȘ dori să mai Și publice. Ar fi bine dacă Buzăul – aȘa cum fac Și alte oraȘe mari – îȘi publică poeții, pentru că, astăzi, cărțile de poezie merg în pierdere din punct de vedere material. Ion Stanciu merită să fie publicat, aȘ veni cu plăcere la o eventuală lansare de carte a sa, aȘ vorbi chiar eu despre această carte!