Cât timp am fost angajat al Teatrului „George Ciprian”, în perioada 15 martie 1996–15 ianuarie 2001, dincolo de obligațiile mele profesionale stricte, cele specifice unui de regizor tehnic, mi-am dedicat multe momente „de lux” unor discuții cu mari actori, regizori, scenografi etc. Aproape cinci ani fascinanți petrecuți printre mulți dintre eroii copilăriei mele, eroi văzuți pentru prima dată la cinematograful de odinioară, din satul meu natal. Aproape cinci ani extrem de grei din punct de vedere profesional, dar mult mai eficienți decât o veritabilă facultate de teatru; ani care mi-au influențat decisiv destinul literar, petrecuți alături de mentorul meu, Paul Ioachim, omul, actorul, dramaturgul și directorul de teatru căruia, de-aș putea, i-aș ridica o statuie, una din cuvinte, căci tare mult iubea cuvintele.
În fine, în perioada sus-amintită, am realizat câteva interviuri, cele mai multe publicate în presa locală, recuperate recent, grație fostului coleg de redacție Sorin Burlacu, care, cu pedanteria-i binecunoscută, a avut răbdarea să răsfoiască prin arhiva colecțiilor de ziare ale Bibliotecii Județene „V. Voiculescu” Buzău, făcându-mi o surpriză pentru care nu am cuvinte suficiente să-i mulțumesc.
În continuare, redau, pentru extraordinara sa actualitate, unul dintre aceste interviuri, cel cu regretatul actor și regizor Dinu Manolache, marele actor dispărut la puțin timp după acest dialog (n. 1955 – m. 1998) în care, premonitoriu, nu-și dorea decât „să fie sănătos și să poată munci”. Textul a apărut în ziarul „Muntenia” (nr. 962/17 ianuarie 1997).
Rep.: Domnule Dinu Manolache, aș începe acest dialog cu o întrebare pe care o adresez tuturor regizorilor și actorilor cu care am avut posibilitatea să discut aici, în incinta Teatrului „George Ciprian”. Așadar, cum vedeți formula „teatru de proiecte”, vi se pare o formulă viabilă pentru teatrul de mâine?
Dinu Manolache: Da, categoric este o formulă de viitor. Spre asta se merge. Eu sunt directorul unui teatru nou înființat, în București. Se cheamă Teatrul UNU și vreau să fie tot un teatru de proiecte. Cred că acesta va fi teatrul viitorului.
Rep.: Care ar fi avantajul decisiv al unei asemenea formule, diferența dintre teatrul clasic și cel de proiecte?
D. M.: Se angajează oameni pe proiect. Alegi ce ai nevoie, faci proiectul și, normal, nu ai o trupă fixă care să-ți creeze obligații în a le găsi, cum să zic eu, distribuții etc. Așa cred că se elimină nonvaloarea și se cultivă valoarea.
Rep.: Sunteți un actor foarte cunoscut, cu o carieră precis conturată. Acum faceți regie de teatru. Considerați că aveți unele avantaje pentru că ați pornit din interior, din scenă, ca să zic așa?
D. M.: Cred că regia este o meserie de maturitate artistică. Sigur că sunt și tineri foarte talentați – am și o glumă aici -, eu am făcut Academia de Teatru de două ori: o dată ca actor și o dată, ca regizor. Adică nu mai pun în scenă ca actor, am făcut cinci ani de regie de teatru, zi de zi. În afară de asta, sunt și profesor în școală. E un paradox, eram și student și profesor în aceeași școală. Profesor la actorie și student la regie. Revenind la întrebare, pe mine mă interesează cercetarea expresiei teatrale. În tot ce întreprind, cercetez această formă de expresie. Un poet cercetează forma de expresie a poeziei, muzicianul forma de expresie a muzicii ș.a.m.d. Noi cercetăm această formă vizuală care trebuie umplută cu ideile și sentimentele respective.
Rep.: Cum ați vrea să fie teatrul românesc în viitor?
D. M.: Bun! Aici este un paradox, pe care eu îl sesizez. Teatrul românesc, după Revoluție, a ieșit în lume și a fost foarte bine primit, ba chiar extraordinar de bine primit. Se discută despre noi ca despre un popor de handicapați cu un teatru fabulos. Pe de altă parte, în cercurile lumii teatrale se discută despre desființarea structurilor astea fixe ale teatrelor instituționalizate, de stat. Pentru imitarea Occidentului așa, fără discernământ. Or, dacă este ceva bun, de ce să distrugi? Să păstrăm ce este bun și să folosim ce este bun de la ei, dacă tot a fost Occidentul atât de fascinat de teatrul românesc. O trupă de teatru se face greu, în ani. Mă refer la aspectul stilistic. Adică, Teatrul „Bulandra” față de Teatrul de Comedie reprezintă ceva diferit stilistic. Acest lucru s-a făcut în ani. Actorii de la Teatrul de Comedie gândesc în alt fel, ca expresie teatrală. Așa ceva nu trebuie distrus. Cred că trebuie folosită formula de aici, de la Buzău, unde există un teatru de proiecte. Adică, faci un proiect în teatrul respectiv, pe ideologia teatrului respectiv.
Rep.: Ce planuri de viitor aveți?
D. M.: În primul rând, să fiu sănătos, să pot munci. Acum mă dedic unui proiect pentru Teatrul „Nottara”, vreau să fac „De-ale Carnavalului” la Teatrul UNU, am fost invitat – mi-e jenă s-o spun, dar asta e, – am fost invitat la Opera din Viena să pun o operă. S-ar putea până în vară să ajung acolo. Deocamdată, cam atât…
Rep.: În afară de teatru, aveți și alte pasiuni?
D. M.: Lectura. Citesc mult și nu știu dacă pot spune că e o pasiune. După părerea mea nu-i o pasiune, este ceva obligatoriu.
Rep.: Vă mai amintiți debutul dumneavoastră ca actor?
D. M.: Da, cum să nu mi-l amintesc. Debutul nu și-l poate uita nici un actor. Eu am debutat la Teatrul Mic, în 1979. Era director Dinu Săraru. Am, debutat într-o piesă, „Copiii lui Kennedy”, pe urmă am jucat în „Niște țărani”, o dramatizare după romanul lui Dinu Săraru, în regia Cătălinei Buzoianu. Toate astea fac parte din viața mea și nu o să le uit niciodată!