Din punctul meu de vedere, o constantă, în rele, a tuturor guvernelor din ultimul sfert de secol, o reprezintă sutele sau poate miile (?) de Ordonanțe promovate în toți acești ani postdecembriști. Este și aceasta o cauză a slăbirii autorității parlamentare. Ca să nu mă mai refer și la stilul artizanal în care guvernele respective au dat asemenea ordonanțe de urgență, ținând cont doar de interesele lor de moment.
Nu cred că există cetățean simplu în această țară care să nu fi fost afectat, direct sau indirect, măcar o singură dată, de astfel de proceduri, similare mai degrabă jocului de-a alba-neagra decât unor guvernări responsabile și bine intenționate. Îmi amintesc, în treacăt, cum mulți dintre foștii prim-miniștri, sau fostele guverne, și-au asumat, de foarte multe ori „răspunderea“ pentru emiterea unor astfel de acte ori decizii administrative. Și nimeni nu a răspuns pentru nimic.
Cuvântul „ordonanță“ a căpătat, inclusiv în mediul cazon, o conotație peiorativă. Cu ani în urmă, când a început această hemoragie de ordonanțe, în diverse împrejurări, prezența șușăcioasă (de la șușă) a unui ins tare băgăcios în treburile altora, mă determina mai mereu să-l tachinez numindu-l, „cu nume și prenume“, Ordonață Guvernamentală. Timpul a trecut și tipul s-a pesed(er)izat complet, în final ajungând „scriitor“ pe blogul altuia, adică tot ordonanță, una ceva mai eterată, mai cibernetică.