Eram exact în biroul lui Paul Ioachim – directorul Teatrului „George Ciprian“ -, când cineva m-a căutat la telefon. Acesta mi-a întins receptorul cu gesturi mecanice, neintuind ce avea să urmeze. Auzind doar eu că la celălalt capăt al firului se află un consilier de la Cabinetul președintelui Emil Constantinescu, aproape că am amuțit. Doamna respectivă s-a recomandat în clar, însă, din păcate, în acele clipe de zăpăceală, nu i-am putut memora numele. Mi-a spus că mă sună „din partea criticului literar Alex. Ștefănescu“. La început, când am auzit numele președintelui Emil Constantinescu, m-am blocat pur și simplu, îngăimând ceva ininteligibil, apoi, când doamna respectivă a făcut trimitere și la Alex. Ștefănescu, pe care, atunci, îl prețuiam din tot sufletul, într-o fracțiune de secundă am întors placa, pentru al deruta pe maestrul Paul Ioachim.
Mi-am revenit imediat, chiar dacă Paul Ioachim devenise extrem de curios, înțelegând că ceva nu e în regulă. I-am spus doamnei respective că sunt onorat de o așa de mare atenție și că, „dacă e vorba de domnul Ștefănescu“, o ascult cu mare plăcere. Pe scurt, controversatul critic literar, atunci țărănist de vază, membru al CDR, conglomeratul acela politic cu 15.000 de specialiști, de-alde Mircea Ciumara & Comp., mă recomandase pentru a centraliza, la nivelul județului Buzău, listele de semnături pentru o nouă candidatură a domnului Emil Constantinescu la președinția țării, în final, acesta renunțând la candidatură din motivele știute de toată lumea. Cel de lângă mine, șeful meu, era deja în Comitetul de sprijin al lui Ion Iliescu și, chiar dacă acum nu auzea niciun cuvânt, se uita la mine tare ciudat. „Stimată doamnă, dacă e vorba despre domnul Ștefănescu, nu e nicio problemă, sunt de acord. Aștept toate detaliile referitoare la această propunere“, m-am adresat eu, foarte sigur pe mine, doamnei consilier prezidențial. Nu eram înscris în niciun partid, cum nu sunt nici acum și cum nu voi fi niciodată. Nici șeful meu nu era membru de partid, fusese pe vremuri, la Teatrul Giulești, unde era încadrat ca actor și secretar al „organizației de bază“, așa că era firesc să aibă acum simpatii clare pentru Ion Iliescu.
Oricum, niciunul dintre noi nu făceam politică. Eu doar îl mai criticam din când în când, în presa locală, pe prim-ministrul Victor Ciorbea. În fine, a rămas stabilit că o să primesc „instrucțiuni“ precise de la București, după ce domnul președinte „va verifica“ listele. Nu am mai primit nicio veste. După convorbire, foarte curios, Paul Ioachim m-a întrebat cine și de ce m-a căutat. Lucram de trei ani împreună și deja învățasem să-mi joc rolul de figurant de meserie. I-am răspuns, dând din mână a lehamite: „M-a căutat o doamnă de la Romania Literară și mi-a spus că Alex. Ștefănescu vrea să-mi ofere o rubrică permanentă în această revistă. Nu știu, să văd, să mă mai gândesc, nu prea mă interesează, cred că o să refuz“. Actorul Paul Ioachim s-a învinețit la față, s-a ridicat de la birou și a început să strige la mine: „Ești tâmpit, cum poți refuza așa ceva? E vorba despre cea mai importantă revistă literară din țară, eu numai dacă îmi văd numele pomenit în paginile ei, în vreo cronică teatrală, și deja mă simt foarte important. Marine, ai înnebunit?“. Era prea târziu ca să-i mai spun că am glumit, mai ales că, în timp ce vorbeam cu „doamna de la Cabinetul 1“, îmi trecuse prin minte că șeful meu pusese de-o distracție pe seama mea! Am lăsat batista pe țambal, pentru că gluma se îngroșase. Nici acum, după mai bine de 15 ani, nu sunt sigur dacă discuția cu doamna respectivă a fost una adevărată sau a fost vreo farsă făcută de vreunul dintre amicii mei literari.
A fost pentru prima și ultima oară când am reușit să-l „traduc“ pe actorul Paul Ioachim și nici acum nu cred că aș avea tupeul să-i spun ce s-a întâmplat cu adevărat atunci. Omul Paul Ioachim putea suporta orice, dar actorul Paul Ioachim nu s-ar fi lăsat „neaplaudat“ niciodată!