Povestea buzoiencei închisă pe nedrept aproape doi ani într-un dosar instrumentat de procurorul sinucigaș Panait

   Oameni intrați din greșeală în malaxorul justiției române și ,,îngropați” cu acte pe care nimeni n-a vrut să le citească la timp. Erorile judiciare au adus în ultimii 20 de ani României condamnări ,,fără număr“ la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, condamnări cauzate de deciziile strâmbe ale unor procurori și judecători în dosare construite, de multe ori, din dorința de a aduce doar satisfacția deznădă­mântului scontat de magistrați.
   Daniela Tarău, originară din județul Buzău, a făcut pușcărie ca urmare a unui lanț de erori judiciare des­chis în anul 2000, de o anchetă a celebrului procuror sinucigaș Cristian Panait. După 15 ani de procese, la CEDO și în țară, ea a obținut recunoașterea ero­rii judiciare. Acum își dă doctoratul în sistemul penitenciar românesc, la Academia de Poliție.

   În februarie 2001, Daniela Tarău a fost acuzată de înșelăciune și arestată preventiv. A stat în arest timp de 1 an și 9 luni, timp în care a fost condamnată la 3 ani și 3 luni cu executare (în procesul de fond), apoi la 3 ani și 3 luni cu suspendare, în recurs. A fost eliberată în noiembrie 2002, ca urmare a admiterii unui recurs făcut la măsura arestării preventive. Ulterior, cu ajutorul APADOR-CH, s-a plâns la CEDO pentru durata excesivă a arestării și pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil. Ea și-a susținut mereu nevinovăția, și a cerut audierea mai multor martori, drept ce i-a fost refuzat de toate instanțele. CEDO i-a dat câștig de cauză în 2009, iar în 2010 a început rejudecarea cazului ei. După mai bine de patru ani, în martie 2015, instanța a dat decizia finală și definitivă, Daniela Tarău fiind găsită nevinovată de faptele pentru care fusese acuzată, arestată și condamnată. Acum își dă doctoratul în sistemul penitenciar românesc, la Academia de Poliție.

   Într-un interviu publicat de APADOR – CH, Daniela Tarău povestește viața dincolo de gratii și cum poate fi mai rău după ce ieși din închisoare, stigmatizat permanent pentru o faptă pe care nu ai comis-o și fără să fii crezut pe cuvânt chiar de propria familie.

   Potrivit apador.org, povestea a început în vara lui 2000, când Daniela Tarău, originară din Buzău, își căuta de lucru în București. A aflat dintr-un anunț la un ziar că o firmă recruta forță de muncă pentru străinătate. Dalil Exim M&M Dim SRL nu avea niciun contract cu companii din afară, iar numele îl copiase de la o altă firmă, care se ocupa cu plasarea forței de muncă în străinătate. Era, de fapt, o țeapă. Dar femeia nu avea de unde să știe asta. Ea și alți 60 – 70 de oameni care au mers de bună credință ca să-și depună dosarele la firmă și să ajungă să muncească în Israel. A fost angajată de probă, ca secretară, la firma care, de fapt, îi inducea în eroare pe oameni. O chitanță de mână prin care își asuma calitatea de intermediar între o femeie și asociatul firmei a trimis-o după gratii.

   Daniela Tarău: „La vremea respectivă nu aveam posibilitatea să verific dacă firma era în regulă sau nu. Nu era ca acum, cu Internetul. Ei mi-au propus să lucrez la ei să fac secretariat. Știam să lucrez pe calculator, corespundeam unui profil căutat de ei ca secretară. Colaborarea mea cu ei a fost extrem de scurtă, cam trei săptămâni, în luna iunie 2000. Apoi am făcut o criză de fiere și m-am internat în spital, unde, pe 7 iulie, am fost ope­rată. Au urmat opt luni de convalescență petrecute la țară, la ai mei. În asta constă fapta mea, trei săptămâni cât am lucrat ca secretară. Nu făceam aproape nimic, le explicam oamenilor ce face firma. Facturile și chitanțele le tăia un asociat care și-a și asumat ulterior fapta integral. Eu nu am semnat nimic, nu am luat niciun ban, nici măcar salariu, că eram în perioada de probă”.

   Reporter: Și cum s-a aflat că era de fapt o țeapă?

   Daniela Tarău: În august 2000, când primii oameni au așteptat în zadar, cu bagajele, la ușa firmei, să fie duși la muncă în Israel. Prejudiciul din dosar a fost calculat la 17.000 de dolari și două cruci de piatră – unul din asociați a vrut să le facă cruci părinților și a acceptat plata în natură de la un client. Au fost 62 de păgubiți în total. În proces au rămas numai 44, pentru că unii nu au depus plângere. 44 de capete de acuzare, de care m-au acuzat și pe mine, deși nu avusesem legătură cu majoritatea  dintre ei.

   R: Cu ceva v-au agățat, totuși, cu ce?

   D.T.: Una dintre persoanele păgubite, Veronica Gori (cu dublă cetățenie română și ucraineană), văzând că prin firma Dalil merge greu, m-a rugat să o ajut să plece la muncă în  Italia, unde spera să-și opereze copilul care avea o problemă de sănătate. Eu cunoșteam pe cineva care obținea contracte de muncă cu viza aferentă și așa am devenit intermediar. Eram deja în spital când s-a întâmplat asta, și nu a avut legătură cu firma. Am semnat o chitanță de mână prin care serveam drept intermediar în relația dintre Veronica Gori și Constatin Gheorghe, care a primit de la ea 1.000 de dolari ca s-o ajute să plece în Italia. Eu nu am primit niciun ban din respectiva tranzacție, în schimb Veronica a plecat în Italia de unde de altfel nu s-a mai întors, pentru că în cei 15 ani de procese nu a mai găsit-o nimeni. Dar înainte de plecare, ea s-a numărat printre cei 44 care au depus plângeri în procesul firmei Dalil, și împotriva mea. (…)

   R: Cum a fost întâlnirea cu procurorul Panait?

   D.T.: În februarie 2001, la șase luni după ce ieșisem din spital și nu mai avusesem nicio legătură cu firma – nici nu știam că cei doi asociați ­fu­seseră arestați deja din luna august 2000 – am primit acasă, la Lunca, o citație să mă prezint ca martor la Secția 3 de Poliție. Am venit la București în aceeași zi în care trebuia să ajung la doctor la control. Operația nu mi se închisese și continua să-mi facă neplăceri. Nu aveam avocat, m-am dus de bună credință ca martor. Locotenent Cristina Iorga mi-a explicat de ce sunt acuzată, că sunt dată în urmărire locală din august 2000. Dar pe mine nu mă căutase nimeni. Citația fusese emisă ca martor abia în ianuarie 2001. Mi-a luat probe de scris, nu mi s-a adus la cunoștință nimic, am aflat și eu seara, când s-a emis ordonanța de reținere. M-a întrebat despre firmă, despre rolul meu, al celorlalți, ce am făcut eu acolo. Am scris ce am făcut, ce n-am făcut, că m-am îmbolnăvit și tot restul. Seara au emis ordonanță de reținere. Toată ziua l-au căutat pe procurorul Cristi Panait la telefon, l-au găsit și, într-un târziu, a venit și un avocat, Gabriel Stoian, din oficiu, a citit declarația mea a semnat-o și a plecat. Mi-a zis – „Băi, n-au ce să- ți facă, mâine ești acasă!”.

   A doua zi am avut întâlnirea cu procurorul Panait. Niște ore bune m-am străduit să dau o declarație. În primă fază îmi solicita să scriu ceva anume. I-am zis că nu pot să scriu ce nu știu. Îmi cerea să scriu că ăla a făcut și a dres, că știam că firma e fantomă, că știam că e o înșelătorie… nu știam, de unde să știu?! Și că dacă scriu asta mâine sunt acasă. Declarația o scria Panait. Se enerva, rupea foaia de câte ori nu voiam să zic ce voia el. Se tot ridica de pe scaun. Percepția mea despre un reprezentant al statului era că trebuie să fie un om liniștit, care să stea pe scaun și să mă asculte. Dar el nu era așa.”

   R: Poate era o tactică?

   D.T.: Și când îmi spui că mă arunci pe geam tot tactică era? Atunci avocatul meu (angajasem între timp unul) a pus piciorul în prag și a spus că nu mergem mai departe dacă continuă așa. Ce, trăim pe vremea lui Stalin?  (…)

   Eram la Rahova când am aflat de sinuciderea procurorului Panait. Mi-a fost milă de el. Că a fost fraier. L-am văzut de două ori în viață, dar m-a marcat comportamentul și atitudinea lui. Ce mi-a făcut el mie… bine, nu a fost singurul vinovat. Nu până la capăt. Au fost atâtea instanțe care au verificat și puteau să repare greșeala lui inițială, dar nu a făcut-o nimeni. L-am iertat demult. Dar nu pot să uit. (…)

   R: Paradoxal, la sectorul 3 ați nimerit la judecătoarea Denisa Chiujdea, soția procurorului Dan Chiujdea, fost șef al lui Cristian Panait, procuror care trecuse prin cauza dumneavoastră la vremea respectivă, nu?  

   D.T.: Doamna Chiujdea, studiind dosarul – la momentul ăla speța Tarău contra României devenise subiect de examen la toate instituțiile juridice – a văzut că soțul ei ­fu­sese procuror în caz și a vrut să se abțină. Dar un alt complet de judecată a constatat că după 15 ani nu mai are relevanță acest aspect. Procurorul Chiujdea nu întocmise ­rechi­zitoriul, nu schimbase încadrarea, avusese legătură cu dosarul pentru o perioadă scurtă…, dar da, același lucru ne-a îngrijorat și pe noi, că oamenii mai discută acasă despre ce fac la lucru, nu?

   R: S-a dovedit, totuși, cea mai profesionistă judecătoare dintre toți cu care ați avut de-a face, nu?

   D.T.: Da. Doamna Chiujdea a sesizat că lipseau două ­vo­lume ale dosarului de urmărire penală care avea șase volume. Lipseau exact volumele 1 și 2, adică acolo unde erau mărturiile tuturor. Când un judecător constată că lipsește o filă dintr-un dosar este obligat să refacă acea filă. Trebuia să refacem, deci, cele două volume. S-au făcut adrese către Sectorul 1, care a refuzat să-l refacă. Judecătoarea a făcut cereri peste tot în încercarea de a reconstitui acel dosar. S-a muncit timp de zece luni, s-au dat termene peste termene. În volumul 1 al dosarului aveam esențialul, declarațiile date la primul moment de toate persoanele păgubite. În atare situație, judecătorul a dorit să audieze absolut toate persoanele: doi erau morți, câțiva plecați din țară… Timp de aproape un an a audiat toate aceste părți. 90% dintre cele 44 de persoane păgubite au spus că nu o cunosc pe Tarău. Câțiva dintre ei au spus: da am văzut-o acolo. (…)

   R: Și cum a fost ziua achitării?

   D.T.: 31 martie 2015 a fost ziua în care Curtea de Apel a dat sentința definitivă și irevocabilă. Când am venit acasă și i-am spus mamei că am câștigat, definitiv, a zis, Vă dați seama, după atâția ani, aflu că nici mama nu m-a crezut nevinovată. Am întrebat-o: Și de acolo nu mi-a mai răspuns. Și-a dat seama că a luat-o gura pe dinainte… (…)

Preluare www.apador.org.

Citește aici interviul integral