Din istoria Teatrului „George Ciprian“ / „Să vă gândiți și la nefericitul de mine“!

   Umorul subtil, distilat până la volatilizare, acesta este ingre­dientul fermecătoarelor scri­eri ale lui George Ciprian. Un umor destinat, firește, spectatorilor rasați, sau, cum se întâmplă în cazul scrisorilor sale către Dumitru Trancă, un umor transformat într-o rafinată curtoazie a șefului Centralei Editoriale, căruia, în subliminal, i se cerea totul fără să i se ceară nimic: „Dragă To­varășe Trancă, Am fost dă­unezi la spitalul Carol Davila, unde am făcut o cură de întinerire, casă zic așa, din care am ieșit cu față curată. M-am întors acasă, oarecum, mai bi­ne. Semn bun! Cutia cu amin­tiri se descuie și se încuie mai ușor ca înainte. Semn bun! Așa fiind, îmi îngădui să vă amintesc, în noianul de treburi ce le aveți, să vă gândiți și la nefericitul de mine. Atâta tot. Cred că ajunge… Cu dragoste, Ciprian“ (Scrisoarea nr. 3, iulie 1973).

   Puțini autori au luptat cu atâta zel pentru promovarea propriilor creații, iar George Ciprian, în această privință,  este un exemplu de tenacitate profesionistă, insistențele sale către Dumitru Trancă ne­având nici o urmă de lingușire, dimpotrivă, misivele tipărite de  Marcela Chiriță trădând ceva din profunzimea și tactul unui psiholog de înaltă clasă.

   Referindu-se la cariera sa dublă, de actor și de drama­turg, ambele excelent desfă­șu­rate, Marina Roman, lector univ. dr., membru în Senatul Universității „Hyperion“ din București, afirmă fără nici un fel de echivoc: „Cariera sa de actor este excelentă și, mai ales, foarte importantă pentru dramaturg: instinctul scenic îl conduce la soluții pe cât de neașteptate, pe atât de spectaculoase. În 1927, are loc la Teatrul Național din Bucu­rești premiera piesei sale de debut, . Un succes fabulos. Această piesă va face ca, pentru prima oară, un autor român să fie jucat pe scenele din Paris, Berna, Berlin sau Praga“ (Revista Yorick.ro , 10 octombrie 2011). Ce ar putea să însemne această „cutie cu amintiri“, care, conform spuselor sale, „se descuie și se încuie mai ușor ca înainte“, dacă nu fi­reas­ca nostalgie după marile succese din capitalele euro­pene enumerate mai sus, al căror punct de pornire îl reprezintă anul 1927, adică cu 46 de ani înainte de scrisoarea reprodusă mai sus? Față de Dumitru Trancă, George Ci­prian, dincolo de respectul cuvenit, parcă cerea un fel de tandrețe motivată moral: „…să vă gândiți și la nefericitul de mine. Atâta tot“.

   George Ciprian nu cerea milă, vroia doar să-i amin­tească adresantului din ce vremuri fermecate l-a adus soar­ta, direct în sufocantul bâlci național al unui comunism în care valoarea și prioritățile culturale le stabileau niște activiști de partid, că­rora, nu ne îndoim, le făcea față cu greu inclusiv „To­varășul Trancă“. Din fascinantul absurd al artei sale, eroul nostru s-a pomenit în absurdul dizgrațios al unui sistem social mutilant pentru orice conș­tiință artistică autentică. În asemenea vremuri, să nu te umilești era deja un act de curată demnitate.