Din istoria Teatrului „George Ciprian“ / Tot despre „Scrisorile“ marelui dramaturg

   Înainte de a face noi referiri la scrisorile dramaturgului că­tre Dumitru Trancă, șeful Centralei Editoriale, se cuvine să fac o precizare, care, într-o posibilă istoria a teatrului buzoian, ar putea avea importanța sa. După inaugurarea teatrului, l-am întrebat pe Paul Ioachim, de ce, când a dat denumirea instituției, nu a respectat numele real, din acte, al dramaturgului: Gheorghe (nu George) Ciprian.

   Mi-a răspuns sec că decizia nu a luat-o singur, ci împreună cu criticul Valentin Silvestru, convinși amândoi că „George sună mai frumos“. În fine, în prima scrisoare, din cele 19 pu­blicate de Marcela Chiriță, în 1996, datată 15 iunie 1963, dramaturgul nu risipește prea multe cuvinte, eficientizând textul la maxim posibil: „Tovarășe Trancă, Vă alătur trei piese de teatru: , , și . este o lucrare comunistă, din care vă reproduc, din scena finală, următoarele“. Urmează câteva replici ale personajelor „Jeannot“ și „Pro­curorul“, bine alese, în ton cu „lupta de clasă“ a vremii, deși, printre cuvinte, se simte cum George Ciprian, într-o replică a lui „Jeannot“,  ia peste picior orânduirea: „Omul care o viață luase de la toți, dădea acum la toți. Se poate spectacol mai evocator, mai instructiv și mai mo­ral? Și măreția acestei pri­veliști de apocalips, vreți s-o măsurați dumneavoastră cu metrul berc al legei? Se îmbogățise din munca altora și nu prinsese nimeni un pai din râtul mis­trețului…“.

   Referindu-se la cea de a doua piesă, „Ioachim fiul po­porului“, ca și în primul caz, Ciprian nu ezită să afirme că „este o pledoarie pentru pace – deci comunistă prin definiție“. E greu de crezut că „Tovarășul Trancă“ nu simțea ironia din aceste scrisori epocale. Când, în prezentarea propriilor sale comedii, ajunge și la „Capul de Rățoi“, George Ciprian devine mai nuanțat: „, este cea mai bună a mea lucrare de teatru – și arată cât de goale au fost guvernările noastre huliganice din trecut, reprezentate prin miniștri de talia bătrânului domn Dacian. Am tăiat câteva scene din această piesă, care nu-și avea rostul să figureze în lucrare. Vi le ofer ca pe un aperitiv răcoritor și aromat. Cu deosebită considerație, George Ciprian“.

   Multă vreme am fost convins că cel mai important dramaturg de origine buzoiană ar fi Ion Băieșu, fiind chiar contrariat de ce primul teatru profesionist buzoian nu-i poartă numele. Paul Ioachim nu mi-a putut explica, sau nu a vrut     să-și piardă vremea cu mine, el știind bine, sunt convins, dife­rența semnificativă dintre cei doi. Închei trimiterile la prima scrisoare cu un debordant „post scriptum“ al autorului: „De îndată ce voi prinde cronica dramatică asupra Capului de Rățoi, de la Radu Beligan, sau de aiurea, vă voi trimite. Aveți să vă minunați de ce se spune în ea. Și cu asta se sfârșește opera mea comunistă. Poate că, publi­cându-le, veți face un serviciu util tuturor iubitorilor de frumos și de adevăr. Cip.“. Închipuiți-vă, artizanul absurdului, anunță, cu un histrionism nuclear: „Și cu asta se sfârșește opera mea comunistă“.

   Atunci, în 1963, anul asa­sinării președintelui american J.F. Kennedy, dramaturgul nostru își permitea luxul de a lua peste picior sistemul comunist, prin astfel de atitudini de persuasiune formală, departe de vreun compromis real. În fond, George Ciprian era marele dramaturg care, alături de genialul Caragiale, în 1937, era jucat cu succes la Paris, cu piesa „Omul cu mârțoaga“ !