Dacă situația nu ar fi tragică, m-aș amuza de filmul cu milițieni pe care îl trăim de luni încoace, de când oamenii legii buzoieni se screm să dea de urma cuțitarului de pe Unirii. Pe care, între noi fie vorba, aceiași oameni ai legii susțin, șoptit, ce-i drept, că nici nu ar avea cu ce să-l agațe, scuzându-se chiar, cum că nu au la îndemână o expertiză medico-legală a victimei, care să le indice încadrarea juridică a gestului de a tăia cu cuțitul, într-o zonă centrală, pe lumină, un om. C-o fi tentativă de omor, că-o fi ultraj la bunele moravuri, că-o fi altceva la care nici nu îndrăznesc să mă gândesc, poate se va afla măcar după ce victima va ieși din noua intervenție chirurgicală la care a fost supusă.
Întreaga poveste se reduce, de fapt, la un singur cuvânt: IMPOTENȚĂ (lipsă de vigoare; neputință, conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, să nu creadă cumva vreun geniu care completează un proces-verbal într-o oră că l-am jignit). Spun acest lucru întrucât, în momentul de față, în România există trei structuri de ordine publică: poliția locală (ai cărei angajați sunt mult mai vioi atunci când au ordin să lipească afișe electorale roșii sau să le rupă pe cele de altă culoare), poliția și jandarmeria. Ultimele două, înainte și după fiecare sărbătoare oficială – cum a fost și lunea aceasta, ultima zi a „minivacanței de Rusalii“-, se laudă în gura mare cu numărul de agenți mobilizați pentru asigurarea ordinii și liniștii publice. Și, cu toate acestea, oamenii sunt înjunghiați pe stradă, bătuți până la moarte ori uciși și aruncați pe șosea să pară accident.
Cred că este momentul să nu mai asistăm nepăsători la asemenea risipă de bani publici, transformați în salarii plătite unor incompetenți, pe care, uneori, dai cu tunul până îi vezi plimbându-se agale, cu șepcile trase șmecherește spre ceafă și cu ochii mai mult către tânăra cu fustă scurtă decât pe vagabondul care-i fură acesteia telefonul mobil din geantă.