În al doilea an după inaugurarea Teatrului „George Ciprian”, am început să realizez o suită de interviuri, cu unii dintre marii actori prezenți pe scena buzoiană, pentru un ziar local. Am ajuns și în cabina Dianei Lupescu, o doamnă de o frumusețe incontestabilă, soția unui actor care nu mai avea nevoie de nicio prezentare: Mircea Diaconu. Sincer să fiu, o văzusem pe Diana Lupescu jucând în cel puțin 20 de reprezentații, fiind, cât de cât, în temă cu evoluția sa artistică. Vreau să spun că își interpreta rolurile impecabil, profesionist. Știam că se bucură de o imagine artistică bună, corectă. La repetiții, se purta foarte politicos cu personalul tehnic. Spre deosebire de alți actori, simțeai, în comportamentul acesteia, că nu-și invidiază deloc colegii; dimpotrivă, dacă e cazul, le poate suporta cu un stoicism educat cine știe ce ifose minore.
Cu alte cuvinte, doamna Diana Lupescu era enervant de firească. Îți impunea, de undeva, din interiorul ființei sale, un respect instant, ca să zic așa. Culmea ghinionului, la interviul respectiv am făcut o gafă de proporții. Nu știu ce mi-a trecut prin minte, dar nici acum nu pot uita jena prin care am trecut atunci. La un moment dat, am întrebat-o, dacă, între succesul ei artistic și frumusețea fizică ar exista vreo legătură. Mi-am dat seama că am gafat, când i-am văzut fața congestionată, de un roșu aprins. Iritată, jenată, totuși calmă, distinsa doamnă Diana Lupescu mi-a spus că nu prea înțelege întrebarea. Am mormăit câteva cuvinte, mi-am cerut scuze, am tras de cuvinte, am dus interviul la bun sfârșit și am plecat din cabină cu sentimentul amar că picasem la un examen destul de important, cel al bunelor maniere față de o femeie pe care, conform zicalei, „nu trebuie să o atingi nici măcar cu o floare”! A fost prima mea lecție de ultrasensibilitate, primită, ce e drept, de la o ființă îndreptățită să fie egală cu ea însăși, mai frumoasă decât talentul și mai talentată decât frumusețea!…