Drumul marelui actor Sebastian Papaiani, prin memoria mea selectivă, începe din clipa în care l-am cunoscut direct, lucrând împreună o bună perioadă de timp. La repetiții era așa de uman încât aproape că-l compătimeam pentru risipa de energie, drept pentru care făceam tot posibilul să nu-l supărăm deloc, eu și ceilalți colegi tehnicieni. La una dintre aceste repetiții, eram în ultimele rânduri ale sălii de spectacole, doar eu și el.
Îl priveam împreună pe Ștefan Bănică jr., care, dezlănțuit, într-o joacă nebună, scotea sufletul dintr-un pian. Brusc, cu o sinceritate dezarmantă, Sebastian Papaiani mi s-a adresat: „Uite-l, el este vedetă. Una adevărată. Eu sunt doar un actor. El câștigă bani din concerte, are fani…”. Am încercat să spun că nu e chiar așa, că, totuși, dumnealui e unul dintre marii actori români ai teatrului românesc dintotdeauna. Mi-a explicat că gloria nu înseamnă mare lucru și că, tot mai des, are senzația că și-a irosit viața și talentul într-o țară care oferă doar „glorie”, nu și o stare materială conformă cu statutul său real. Mi-a fost imposibil să-l combat. Am vorbit despre mai multe lucruri atunci, prin 1998. Anii au trecut și l-am mai văzut pe actor, doar în vreo câteva emisiuni TV, în calitate de invitat. Avea aceleași convingeri clare despre muncă și răsplata acesteia. La începutul anului 2015, invitat la o emisiune, la TV Argeș, văd în apropiere o firmă strălucitoare, superbă: „Cinematograful Sebastian Papaiani”. Am rămas mut!
În emisiunea respectivă, aflat încă sub efectul uimirii, am vorbit și despre Sebastian Papaiani, despre colaborarea noastră de la Teatrul „George Ciprian” din Buzău. Așadar, nea Bică a avut dreptate, dar nu până la capăt. A rămas cu gloria, dar ce glorie, căci, numele său, învingător prin lume, s-a întors acasă, în orașul natal, și a fost tratat cum se cuvine, odată pentru totdeauna. Nu e de colea să te cheme, încă din timpul vieții, „Cinematograful Sebastian Papaiani“!