Natura a fost darnică cu Alexandru Marghiloman, în sensul că i-a dat nu doar o inteligență vie, superioară, ci și o înfățișare de om distins, dublate de o sănătate de fier. Diplomatul Alexandre Telemaque, în însemnările sale „Efemeride diplomatice“, nota: „Toți cei care au cunoscut pe Alexandru Marghiloman și nu erau atinși de invidie, au fost atrași de acest om cu multe și bogate însușiri intelectuale și sufletești, îmbinate într-un fizic chipeș și impunător (…) Era, prin esența sa, un ales al naturii omenești“.
Dar, cu trecerea anilor, oboseala, stresul, disputele parlamentare care îl solicitau nu doar intelectual, „săpau“ la sănătatea de fier a omului Marghiloman. Desele vizite la renumiți medici din Paris ori Viena dovedesc cu prisosință că, vorba lui Lucian Blaga, „dar la rădăcină apa sapă, sapă“.
Primele semne ale bolii care avea să-l răpună în 10 mai 1925 au fost durerile, uneori insuportabile, din zona pancreasului. Erau așa zisele dureri de bară dintre abdomen și torace. Ele s-au înmulțit, îndeosebi, după căderea guvernului condus de el. El „trădător de neam“? El „proscris“ că salvase prin Pacea cu Puterile Centrale ceea ce mai putea fi salvat? Aceste întrebări năucitoare îi amărau din ce în ce mai mult zilele. Înțelegea că-l trădase Ionel Brătianu, care toată viața i-a fost adversar politic. Suporta ura fățișă a lui Take Ionescu, suporta „gura spurcată“ a lui C. Argetoianu și a presei aservite lui Brătianu etc. Ce nu putea uita era lipsa de loialitate a celui ce i se zicea „Ferdinand cel loial“. Recunoștea că greșeli făcuse și el destule într-o viață de om, dar de trădat n-a trădat niciodată. Știa prea bine că-și supărase profund „mentorul“, pe Carp, în mai multe rânduri. Dar între ei era vorba de convingeri și principii care uneori nu făceau „corp comun“.
La toate acestea și la încă multe altele medita Alexandru Marghiloman, retras în ultimii ani, după război, la vila sa „Albatros“ din Buzău, oaza sa de liniște și meditație.
Să nu ne imaginăm cumva că „retragerea“ la Buzău era una definitivă prin care el înțelegea să se dezică de viața politică. Nu! Politica îi intrase în sânge precum cancerul la pancreas. Pe amândouă le suporta cu stoicism. În mai 1920, Partidul Conservator-Progresist (noua denumire a vechiului său partid al cărui președinte era din 1914) participă la alegeri cu un nou program adaptat noilor vremuri. Dar „suntem bătuți peste tot“ notează el lapidar la data de 31 mai 1920. „De altminteri este foarte natural, căci nu putem promite nici pământ gratis, nici pădurile în plus, ca țărăniștii, nici noi exproprieri și izlazuri ca Guvernul. Rolul nostru nu poate reîncepe decât când va fi terminat procesul agrar.“
Se vede treaba că Alxandru Marghiloman mai spera ca prin noua denumire a fostului Partid Conservator și prin noul său program va accede chiar la guvernare în combinație cu alte forțe politice ivite după război. Dar vorba românului: „Speranța moare ultima!“. Ce nu putea pricepe omul politic Marghiloman era faptul că baza sa electorală era aproape dispărută odată cu introducerea votului universal. Și, vorba lui, fusese expropriat de mii de hectare, iar ca el mulți alți foști moșieri. Ce mai aveau ei de oferit în afară de bune intenții?
Deși boala ca și politica își urmau ireversibilul lor curs, nu în „beneficiul“ lordului valah, bineînțeles, el continuă să scrie în presă și să țină conferințe la Iași, Craiova, București (Institutul Social Român). „Conferința mea asupra doctrinei conservatoare a avut un mare succes (ținută la 4 februarie 1924). Sala era ticsită, mulți prieteni n-au putut intra în sală. Lume și doamne din toate ramurile sociale, mult tineret. Ovații la ieșire. Spontaneitatea acestei manifestații este un semn al timpurilor“, sublinia el în „Notele politice“ (apărute în 1927, la doi ani după decesul său).
Deși e aplaudat, pentru stilul și prestanța sa, Partidul Conservator-Progresist se destrăma văzând cu ochii. Foștii săi amici își căutau alte partide sub umbrela cărora să intre în Parlament. Lângă el rămân, din ce în ce tot mai puțini prieteni.
În schimb familia regală îl cultivă cu asiduitate. Vechile asperități de la încheierea războiului au fost date uitării și de el, dar și de Rege și Regină!
Iată ce notează el la 3 februarie 1921: „La ora 5 m-am prezentat la ceai, la Regină. Extremă amabilitate pentru soția mea și pentru mine. (…).Regina m-a făcut în două rânduri să-mi părăsesc locul pentru a vorbi cu mine. Ce schimbate sunt vremurile.“
Dacă relația sa cu Casa Regală e tot mai bună, nu același lucru se întâmplă în politică. În martie 1922, Partidul Conservator-Progresist participă la alegeri în cartel electoral cu Partidul Poporului, dar organizația buzoiană nu obține nici măcar un singur loc în Parlament. Marghiloman constată cu durere că tot zbuciumul său politic devine din ce în ce mai inutil, deși îi vine greu să recunoască acest lucru. Și nici nu o face. Cei care au rămas lângă el nu trebuie să-și piardă încrederea și speranța în zile mai bune pentru Partidul Conservator-Progresist!
În acest context starea lui de sănătate se deteriorează constant. Boala îl chinuie din ce în ce mai mult. În ultimă instanță se dă pe mâna somităților de la Facultatea de Medicină din Viena care îl supun neîntârziat unei operații de cancer la pancreas. Aici va rămâne preț de patru luni. La jumătatea lui februarie 1925 revine în țară. Nu se oprește la București, ci la vila „Albatros“. Simte că sfârșitul nu e prea departe. La 25 februarie 1925, Miron Cristea devine primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. De pe patul de suferință de la vila „Albatros“, Alexandru Marghiloman îi trimite întâiului patriarh al României o sensibilă și mișcătoare scrisoare ce va fi publicată în ziarul „Îndrumarea“ din 15 martie 1925. Printre altele, în respectiva misivă el scria: „Nu pot veni la București ca să aduc Sanctității Voastre omagiile mele și ale tuturor amicilor mei politici. Le exprim prin aceste câteva rânduri: Scriu cu smerenie că Atotputernicul a îngăduit că sacrificiul unei generații să atingă țelurile pe care patriotul cel mai înflăcărat le putea întrezări într-un viitor îndepărtat. Scriu și cu bucuria că acest mare act se împlinește prin Sanctitatea Voastră. Religia noastră ortodoxă merita splendoarea acestei înălțări.“
Primăvara anului 1925 își revărsa din plin splendorile sale peste superba grădină a vilei „Albatros“, arborii și arbuștii aclimatizați prin ani își desfăcuseră demult mugurii asemeni unor candelabre cerești. Zilnic, când soarele primăvăratic își trimitea cu generozitate razele-i dumnezeiești, Marghiloman, ajutat de credincioasa și frumoasa sa soție, stătea ore în șir pe scaunul de bambus, învăluit în covoare moi cu motive românești. Retrăia, nu de puține ori, fericiții ani ai tinereților sale, acei în care la „Albatros“ soseau invitați din înalta societate pentru a lua parte la balurile și petrecerile oferite de el cu generozitate. Acum, când trecuse cu puțin peste vârsta de 71 de ani se simțea un bătrân (el bătrân?), sleit de puteri. Ce se va alege din toată truda lui de-o viață? Caii, caii lui de rasă, recunoscuți în toată Europa, hipodromul buzoian, întins pe 40 de ha, padocurile moderne pentru perpetuarea valorilor rasei de pur sânge, ce vor face fără el? Fără voia lui ochii i se umplură de lacrimi. Dar arborii parcului, pe care îi considera ca pe copiii lui, ce se va alege de ei?
La începutul lunii mai a anului 1925 a cerut să mai fie dus o dată în parcul vilei. Soarele era orbitor, iar aleea trandafirilor din fața vilei era parcă mai frumoasă ca oricând. Simțea cum îl obosește soarele, tremurul frunzelor, clipocitul apei în heleșteul din apropiere. O rugă pe Maria, buna lui soție, să-l ducă în casă. Nu mai avea puterea să suporte nici măcar splendorile binecuvântate ale lui mai. În noaptea de 9 spre 10 mai a început să agonizeze. Cu ochii înroșiți de nesomn Maria și medicii îl vegheau, după ce primise Sfânta Împărtășanie. Duminică, 10 mai 1925, spre seară, „lordul valah“ trecea în eternitate. Maria Marghiloman a desigilat, în prezența rudelor, o scrisoare în care stăpânul de la „Albatros“ îi scria, la 25 decembrie 1924 (chiar în ziua de Crăciun), următoarele: „Voința mea expresă este ca trupul meu să nu fie mutilat. Am închis ochii? Pace bună. Nu voiesc autopsie și alte zgândăreli ca să se știe adânc pentru ce am murit.
Nu voiesc să se ție discursuri, nici acasă, nici la cimitir. Doresc o înmormântare de tot simplă (…) Ceremonia se va face în casă, de unde cortegiul va porni direct la groapă. Totul se va petrece într-o dimineață, între orele 10-12,30, așa se va cruța timpul tuturor (…).
A doua zi de după înmormântare caii vor reapare pa Hipodrom. Jokey-Clubul îmi va nota «Mersi» Alexandru Marghiloman“
Guvernul Ionel Brătianu n-a fost surprins când s-a telefonat de la Prefectura Buzău că Alexandru Marghiloman trecuse la cele veșnice. Ziarele centrale și locale se întreceau în a deplânge sfârșitul celui care fusese prim-ministru în cele mai grele momente ale României în timpul războiului. Guvernul a răsuflat ușurat când a văzut că cel dispărut nu-și dorea funeralii naționale. Corpul neînsuflețit a fost transportat la București într-un vagon mortuar, marți 12 mai 1925 și depus în locuința sa din strada Mercur 14, urmând ca înmormântarea să aibă loc miercuri 13 mai 1925. Amintim că luni, 11 mai, la vila „Albatros“ fusese oficiat un serviciu religios de către Episcopul Ghenadie, înconjurat de un sobor de preoți din orașul Buzău.
Despre moartea lui Alexandru Marghiloman a scris aproape toată presa centrală și locală. Iată ce scria în „Aurora“ din 13 mai 1925 dr. Nicolae Lupu: „La vila Albatros a trecut din viața aceasta pe celălalt tărâm Alexandru Marghiloman. Este o pierdere ireparabilă pentru poporul românesc. Cu el dispare fără îndoială oratorul parlamentar cel mai talentat al generației trecute și prezente, debaterul cel mai puternic și mai elegant în același timp, dispare omul de caracter cel mai tare, dispare, în fine, o experiență politică bogată, o inteligență superioară prin claritatea ei, dispare un civilizat, un occidental, un om. Acest mare om dispare prea devreme (…) Îl voi păstra viu veșnic, în memoria mea, pe Alexandru Marghiloman din 1919 în Camera de la Atheneu, când, superb ca un zeu, singur în mijlocul furtunii și al inamicițiilor bine hotărâte a cucerit întregul Parlament și, în uluirea sufletească a lui Ion I. C. Brătianu, Alexandru Marghiloman a realizat o clipă rară în viață: adevărul a biruit minciuna și sinceritatea debarasa ipocrizia.“
Deși nu și-a dorit funeralii naționale, populația Bucureștiului a fost, într-un număr impresionant, în urma carului mortuar. Serviciul religios, de la Cimitirul Bellu, a fost oficiat de patriarhul Miron Cristea.
Înhumarea se făcu în cavoul familiei, acolo unde „odihneau“ deja Iancu Marghiloman (1892), Irina Marghiloman (1911) și fratele mai mic Mișu Marghiloman (1923).
Nicolae PENEȘ este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Laureat al Academiei Române