În anul 1996, la inaugurarea Teatrului „George Ciprian”, după premiera piesei „Omul cu mârțoaga”, am fost invitat, în calitate de regizor tehnic al noii instituții culturale buzoiene, la masa de protocol a actorilor. Au insistat să fiu prezent Sebastian Papaiani, Geo Costiniu și Emil Hossu. Directorul Paul Ioachim nu prea era încântat de încălcarea unei cutume specifice aristocrației actoricești, însă nu a avut încotro și a acceptat.
Chiar dacă majoritatea actorilor erau un fel de clasici în viață, ai dramaturgiei contemporane, puțini dintre ei mai participaseră la înființarea unui teatru. La masă, la un moment dat, printre zeci de glume, unele de o subtilitate nucleară, că doar erau făcute de niște „glumeți” de profesie, Emil Hossu, cu care deja aveam o comunicare empatică, știind că scriu poezie, mă întreabă, cu glas tare, teatral, firește: „Ia spune-mi, din cele șapte arte, cam care crezi că ar fi cea mai importantă”?. S-a așternut o tăcere totală. Toți, inclusiv eu, dar și Emil Hossu, ca să nu mai spun de ceilalți, eram blocați în închipuirea unei răspuns imposibil de dat la modul serios. Am acceptat provocarea și am răspuns: „Cea mai importantă artă este cea de-a opta, mama celorlalte șapte, teatrul”.
Mai circumspect și mai bășcălios din fire, Radu Panamarenco mi-a cerut să explic „Cum vine chestia asta, ce este teatrul?”. Le priveam fețele flămânde de curiozitate, dezvelite de orice mască actoricească, jubilând, și ei, dar și eu, din motive diferite, firește. Am răspuns scurt, sec, ca atunci când ai în mână o chintă royală: „Teatrul este o balenă uriașă, care înghite toate artele: arhitectura, sculptura, pictura, muzica, poezia, dansul și filmul. Toate astea au existat în piesa jucată în această seară”.
Am primit aplauze spontane, emoționa(n)te, de la niște mari actori învățați să fie aplaudați doar ei. Din acea clipă, am simțit că am fost acceptat în intimitatea profesiei, că voi fi unul de-al lor. Stați pe aproape, că nici nu vă puteți închipui ce minunății pot exista în culise!…