Nicolae CABEL
Paleta de evenimente din viața unui om poate fi fabuloasă chiar dacă, prin hazard, aparține celui mai sfînt anonimat… Când, însă, ți-au așezat „ursitoarele” în mână un condei, destinul – o inimă febrilă și Cel-de-Sus, iscoditoare inteligență, viața ta se duce și te duce spre zdrumicate avataruri… Avatarul copilului de țăran prin școli și eclectice grupări profesional-umane, pînă la întîlnirea cu acel reper unic și fabulos – BIBLIOTECA, fapt ce mă obligă să-l invoc pe Larbaud cu al său adagiu – „acest viciu nepedepsit, lectura!”
Chiar redusă ca proporții, cartea „Blocat în lift spre cer”, o carte nouă a lui Marin Ifrim, este o voluptuoasă „biciuire” a propriei memorii, fidelă, implacabilă radiografie a evenimentelor.
Flash-uri lucide, cu precizie de laser, ridică la suprafață un poliedru al atâtor experiențe traumatizante, nu numai în plan psihic, ci și în acela al unor dezagremente fiziologice. Pe care numai „mâna” Divină, prin mâinile unor esculapi moderni, le-au putut tempera, lăsându-ni-l nouă pe autor, valid, să se confeseze astfel. Într-un mod și formulă mai puțin uzitate… El „scoate” din diurna memorie afectivă, convingător, cutremurătoare tablouri vivante pe care le condensează apoi, estetic, în mici poeme, unele cu densitatea diamantului.
Marin Ifrim nu dă sentințe asupra propriei vieți. Știe că ar fi o impietate… Sentimente febrile, amiciții și adversități, tragicul în ipostaza pierderii unor ființe dragi, compensarea divină prin copii, exultă cu o infinită înțelegere prin/din cuvinte puține, așternute cu „zgârcenie” pe minuscule file dintr-o carte cu atât de elegante trăiri…
Mărturisirea este crudă uneori, de parcă s-ar afla în fața Judecătorului Suprem. O face cu detașare, asumând și asumându-se ca erou, fatalist uneori, smerit alteori, dar cu putere de înțelegere, fără să condamne… Un destin asumat… Altfel spus, cu trimitere la „aura” semnificației din reproducerea de pe copertă, el practică propria vivisecție, cu voluptate aș zice, fără a fi însă autoflagelare… Este o lectură care, în aceeași măsură, incită dar și revelă… Mă întreb dacă această „descărcare” emoțională nu rămâne unică în tot travaliul de condeier al lui Marin Ifrim, o vivisecție pe care aș numi-o, reluând un vechi adagiu: „lupta cu îngerul”… Virtuos al versului liber, Marin Ifrim impune în cartea sa și astfel de rostiri: „…după fiecare copil/ adormit/ Îngerii vin la izvoare/ beau lacrimi/ își schimbă vechile aripi/ apoi duc mame îndurerate/ în cealaltă parte/ a maternității stelare/ unde tot timpul/ liliacul/ înflorește/ în țărâna de aur… (În țărâna de aur)
Este cartea aceasta, cu adevărat, o spovedanie…