OPINIA, 25 de ani. 25 de ani de presă liberă la Buzău. O jumătate de viață de om. A scrie, acum, despre aniversarea unei instituții din care fac parte mi se pare precum în povestea cu ardeleanul din fața oglinzii, care constată: ,,Chipeș mi-s, trupeș mi-s, mândru mi-s!”. Mai mult, mă simt copleșit de amintirile pe care mi le-au reactivat cei care scriu, astăzi, în paginile acestei ediții aniversare, foști colegi de redacție de la care am avut enorm de mult de învățat.
Și, în primul rând, mă copleșesc amintirile legate de Maestru, de Corneliu Ștefan, cel care a investit atâta încredere în mine – așa cum a făcut-o cu toți colegii mei care au trecut pragul OPINIEI, până în ziua când timpul nu a mai avut răbdare cu el – și care a creat nu doar o instituție de presă care, iată, a rezistat un sfert de secol, ci a creat, în interiorul ei, o adevărată școală de presă.
Așa că mă văd obligat să deschid și eu sertarul cu amintiri. Nu vor fi multe, ci doar câteva care mi-au marcat definitiv și irevocabil cariera de ziarist, o carieră cu doi ani mai mică la vârstă decât OPINIA.
Am ajuns la OPINIA printr-un concurs fericit de întâmplări. Evenimentele din decembrie 1989 m-au prins exact la jumătatea studiilor universitare, în anul III al Facultății de Mecanică din cadrul actualei Universități Politehnice București. Imediat după ,,loviluție”, spiritul întreprinzător a început să se manifeste și printre colegii mei. Mai un chioșc improvizat în camera de cămin, mai câte o ,,excursie” în Turcia, unde se vindea, cu profit, orice, de la rulmenți la crema de ghete. Odată cu spiritul întreprinzător, apetitul pentru carte scădea asimptotic, în timp ce abandonul universitar creștea așijderea. Tata, speriat de o asemenea perspectivă pentru fiul său, m-a dus cu preșul, timp de vreun an și jumătate, spunându-mi că deja aveam un loc de muncă asigurat, printr-o cunoștință; spiritul PCR (Pile, Cunoștințe, Relații) era încă în floare. Abia după ce am venit acasă cu diploma de Stat (de licență, în termenii de acum), tata mi-a mărturisit minciunica, pe care a justificat-o prin frica de a nu renunța la facultate. Ce nu știau însă ai mei este că, în ultimul an de facultate, am încercat să îmi iau un serviciu ,,de după-amiază”, dând concurs pentru un post de corector la săptămânalul de dreapta ,,Expres”. M-am dus fără a avea habar de existența unor semne de corectură, dar am izbutit să nu mă fac de râs la probele de dictare și cultură generală. Însuși Cornel Nistorescu m-a asigurat că voi rămâne pe o listă de așteptare, în perspectiva apariției unui post de reporter.
Astfel că, având acest precedent în foarte subțirele CV, m-am prezentat la un concurs pentru un post de redactor la OPINIA, concurs anunțat în ziar; era un post ,,provizoriu”, gândeam eu. Viața mi-a arătat, în schimb, ce înseamnă acel ,,provizoriu”. Chiar și cele două ,,plecări definitive din presă” au durat prima patru luni, iar cealaltă cinci…
Dar, să revin la ucenicia mea în preajma maestrului. În prima zi de muncă, 12 iulie 1992, am primit tema articolului; nu mare brânză, un comentariu politic. L-am predat, m-am mai învârtit prin birourile redacției și… am plecat acasă. A doua zi, surpriză! Articolul meu deschidea ziarul. A fost prima lecție a Maestrului, aceea de a da Cezarului ce este al Cezarului, indiferent de vârsta și de vechimea în muncă.
După câtva timp, ședință de redacție. Maestrul ne comunică faptul că, din acea zi încolo, nimeni în afară de el nu mai are voie să-și dea cu părerea în ziar. Ne trebuie știri care să-l intereseze pe omul care dă pentru un ziar contravaloarea unei pâini. Cui nu-i convine, pleacă! A fost lecția capitalismului, nu sălbatic, dar capitalism pur. Bineînțeles, am fost primul care am încălcat ceea ce spusese Maestrul, într-un amărât de articol legat de reapariția pe piață a ,,fraților Petreuș”, celebrii pui de Avicola de pe timpul comunismului, niște arătări cât pumnul, care se vindeau ,,doi la pungă”. M-a chemat în birou și mi-a arătat drumul. Nu concedierea, ci drumul către Avicola, unde trebuia să vorbesc cu directorul. Fără să mă împăunez, spun doar că a doua zi am luat autobuzul 6 până la Metalurgica, am mers pe jos, pe o ploaie pe care o voi ține minte cât voi trăi, până la Avicola și am reușit să intru la director. Acolo, umilință mai mare nu cred că am îndurat vreodată. M-a întrebat dacă ,,am școală“; când a aflat că sunt inginer abia ieșit de pe băncile facultății, mi-a reproșat că eu, ,,om cu școală“, m-am băgat într-o gașcă precum cea a ziariștilor. Am izbutit să-l fac să tacă și să-mi povestească ceea ce mă interesa abia după ce i-am spus că profilul de aprofundare a meseriei de inginer, pe care mi-l alesesem, se plia pe domeniul de activitate al firmei pe care o conducea. Și i-am cerut să mă angajeze ca inginer la Avicola. A schimbat brusc subiectul… Trăisem o altă lecție, a faptului că presa nu se face din birou și că, pentru un articol bun, trebuie să înfrunți aroganța și nesimțirea unor inși. Și viața avea să-mi demonstreze că acel director era mic copil față de alții…
Și au mai fost multe alte lecții ale Maestrului. Două însă mi-au călăuzit pașii: cea legată de jurnalismul de opoziție – ,,Doar opoziția îți dă libertatea de mișcare într-ale scrisului și îți menține coloana vertebrală dreaptă” – și cea a singurei soluții pentru o țară precum România: dreapta politică. Datorită acestor ultime două lecții, respectate cu sfințenie, pot scrie astăzi despre ,,OPINIA, 25 de ani. 25 de ani de presă liberă la Buzău”.
Și, ca să închei rotund, astăzi am primit răspunsul la o întrebare care mă frământă de ceva timp: ce ar spune Maestrul la 25 de ani de OPINIA? L-am aflat de la cea mai îndreptățită persoană să mi-l ofere, de la jurnalista Ada Ștefan, fiica Maestrului, al cărei text cu siguranță l-ați citit mai devreme: ,,De aceea cred că, astăzi, cel care l-a fondat în 1990 s-ar fi bucurat enorm să vadă că moștenirea sa jurnalistică, precum un <Codice nescris al presei>, este respectată și continuată de echipa condusă de Călin Bostan“.