Buzoian get-beget, inginerul Valeriu Dimciu, directorul coordonator al Agenţiei Judeţene de Ocupare a Forţei de Muncă, se trage din aromânii veniţi pe aceste meleaguri din nordul Bulgariei ocupate de Imperiul Otoman, înainte de Războiul de Independenţă de la 1877, şi cunoscuţi, printre buzoieni, drept „sârbari” ori „sârbi de Buzău”. O apartenenţă etnică de care Valeriu Dimciu nu este doar mândru, ci a şi ţinut, cu tot dinadinsul, să-i afle istoria.
Buzoian get-beget, inginerul Valeriu Dimciu, directorul coordonator al Agenţiei Judeţene de Ocupare a Forţei de Muncă, se trage din aromânii veniţi pe aceste meleaguri din nordul Bulgariei ocupate de Imperiul Otoman, înainte de Războiul de Independenţă de la 1877, şi cunoscuţi, printre buzoieni, drept „sârbari” ori „sârbi de Buzău”. O apartenenţă etnică de care Valeriu Dimciu nu este doar mândru, ci a şi ţinut, cu tot dinadinsul, să-i afle istoria.
El relatează cu dezinvoltură – dovedindu-se un veritabil cunoscător al istoriei etniei sale – “şmecheria” prin care bulgarii ajunşi pe meleaguri româneşti s-au transformat în sârbi, şi apoi, în limbajul popular, în “sârbari”: “Bulgaria şi-a cucerit independenţa, şi atunci au început să tragă şi ei linie asupra unor situaţii. Şi au văzut că populaţia ţării, şi decimată de război, şi fugită în ţările vecine, a ajuns sub 50 la sută faţă de cât era înainte de război. Şi au început să facă anumite diligenţe vizavi de repatrierea conaţionalilor plecaţi. În acest context, au făcut şi către Guvernul României o cerere, prin care au rugat ca populaţia care a trecut graniţa înainte de Războiul de Independenţă, să fie repatriată. Guvernul a avut inspiraţie şi a găsit o soluţie, a spus că este greu să depisteze cine a fost şi cine nu, şi le-a spus că trebuie să organizeze un recensământ, şi cei care se vor declara de origine bulgară la acest recensământ, să fie repatriaţi. Normal, guvernul Bulgariei nu a avut ce face, a acceptat soluţia, iar guvernanţii noştri i-au instruit în aşa fel pe cei care au făcut recensământul, ca aceştia să le poată atrage atenţia celor care se ştiau în această situaţie, să le spună că, dacă se declară bulgari, vor fi trecuţi înapoi peste Dunăre. Acestor oameni care veniseră aici de zece-douăzeci de ani, îşi întemeiaseră familii, cămine, îşi construiseră case, normal că nu le mai convenea să plece înapoi, să o ia de la capăt, dat fiind că aveau tot ce le trebuie aici. şi au zis <Nu ne trecem bulgari, dar ce să ne trecem?>. Şi atunci s-au declarat sârbi, şi aşa au rămas comunităţile celebre de sârbi şi în Buzău, şi în Târgovişte, şi în jurul Bucureştiului”, spune Valeriu Dimciu.
Economie de piaţă, la piaţă
Ca nepot de sârbar, Valeriu Dimciu a avut ocazia, încă din anii copilăriei, să dea piept cu economia de piaţă – o a doua latură a activităţii legumicultorilor fiind cea comercială, cea a valorificării produselor lor – chiar… la piaţă, însă nu în orice fel de piaţă, ci în cea braşoveană: „Aveam zece-unsprezece ani, iar bunicul avea nevoie de mine acolo, în sensul că nu poţi să stai tot timpul la tarabă, mai avea şi el nevoie de anumite momente de pauză, şi mă ruga pe mine să-i ţin locul. Ce s-a întâmplat atunci a fost de un comic extraordinar. Eu consideram că vânzarea era slăbuţă: vindeai acum două kilograme de roşii, şi-ţi mai venea un client peste cinci minute sau peste zece minute. Cum mă înfiinţam eu ca şeful tarabei, la mine se făcea coadă. Eu începusem să-mi arog nişte merite, să spun <Măi, tataie, lasă-mă! Uite la mine cum se adună lumea şi vând, la tine, nimic!>. Seara, l-am întrebat cum de am eu atâta succes, cum de vine atâta lume la mine şi la el nu. <Tu n-ai observat, măi tataie, că atunci când pui tu roşii, pune şi el, pe alese? De aia se face la tine coadă, că tu-i laşi să pună ce vroiau. La mine nu, la rând, nu pe alese!>. Atunci mi-am dat seama ce valoare aveam de fapt, căci lumea mă prefera doar pentru inocenţa într-ale vânzării!”, îşi aminteşte Valeriu Dimciu.
Domn printre blatişti
Au trecut anii şi, ca student la Braşov, fiu de ceferist, de mecanic de locomotivă, Valeriu Dimciu era, câteodată, „un domn printre blatişti”, căci făcea drumul în locomotivă: „Într-o iarnă, pe ninsoare, am văzut o imagine pe care nu o voi uita. Vă spun sincer, Valea Prahovei este minunată, este indescriptibil de frumoasă, să fii în locomotivă, să mergi pe calea ferată şi să ţi se deschidă drumul în faţă. Şi să vezi numai două dungi negre paralele, care duc, duc, duc departe, era superb, iar de-o parte şi de cealaltă, toţi brazii… era superb! Arbori şi arbuşti încărcaţi cu zăpadă… Merită să dai şi bani să vezi asemenea imagine! Cred că un turist ar scoate nişte bani din buzunar. Nu mai spun în câmpie, fiind totul alb în jur, şi, v-am spus, două dungi care duc undeva, departe, şi să vezi un pâlc de căprioare cum îşi caută, prin zăpadă, hrana. A fost fantastic pentru mine”.
Sindicalistul apolitic, “vrăjeală”
Cu o experienţă de şase ani în munca sindicală – a fost, în perioada 1999-2005, lider al Sindicatului „Tehnica Feroviară” din cadrul VAE APCAROM S.A. -, Valeriu Dimciu îşi are propriile opinii legate de două aspecte spinoase ale domeniului: sindicalistul în politica de vârf, respectiv liderul de sindicat bogat: „Nu este normal. Sunt din start împotriva acestor aspecte, pentru că şi aşa este greu să ţii piept patronului. O înregimentare în structurile politice nu înseamnă că-i ţii mai bine piept patronului, pentru că… nu poţi. De pe fiecare treaptă a societăţii vezi lucrurile altfel, şi în sindicat este la fel. Ajungi să te înregimentezi în putere, ajungi ministru. Intenţionat, au omis ca în statutele lor de sindicat să introducă o prevedere privind interzicerea obţinerii unei funcţii într-o structură de partid. Mai mult, s-au făcut că este benefic pentru sindicate să aibă legături strânse cu puterea, că obţii mai repede nişte informaţii, beneficiezi de mai multe drepturi, poţi să fii mai repede în măsură să influenţezi… Vrăjeli! Că, de fapt, a fost totul strict în beneficiul celor care au ajuns în asemenea situaţii. În statutul sindicatului pe care l-am condus – mic, într-adevăr, nu reprezentam în APCAROM decât vreo 20 la sută -, aveam această prevedere (…) Nu aici este vina lor (a liderilor de sindicat, n.r.). Găsesc vina sistemului care i-a creat, a celor care au pus la punct sistemul care le permite să facă aşa ceva. Toţi liderii aceştia de sindicat trec prin cicluri de patru ani, apoi sunt alegeri, de ce nu sunt schimbaţi? Masa de sindicalişti este amorfă, iar conducătorul face ce vrea. Şi este normal să-şi tragă şi maşina, şi costumul de la 20 milioane în sus, şi este normal să-şi schimbe şi soţia, din întâmplare mereu cu una mai tânără – se pare că sunt bune gospodine tinerele – şi asta pentru că le permite sistemul şi lipsa de iniţiativă a celor care se lasă conduşi de asemenea lideri. Şi, dacă ai asemenea lehamite, nu mai ai dreptul să te vaiţi”.