*Pilotul buzoian se află în continuare în stare critică, internat la Spitalul Floreasca din Bucureşti
*Victor Huci a suferit numeroase traumatisme şi arsuri, fiind suspectat şi de fractură cervicală
*Pilotul buzoian se află în continuare în stare critică, internat la Spitalul Floreasca din Bucureşti
*Victor Huci a suferit numeroase traumatisme şi arsuri, fiind suspectat şi de fractură cervicală
Pilotul buzoian Victor Huci se află în continuare internat în stare gravă la spitalul Floreasca din Capitală, în urma accidentului aviatic produs pe aerodromul Şirna, din judeţul Prahova. Deşi trece printr-o grea încercare, soţia sa a mai găsit puterea de a ne acorda un interviu, în care a ţinut în mod special să mulţumească medicilor, colegilor şi tuturor celor care le sunt acum alături.
Rep.: Ce ne puteţi spune despre starea de sănătate a soţului dumneavastră, la momentul actual?
Ilinca Huci: Soţul meu este foarte grav… foarte, foarte grav. Are leziuni politraumatice, arsurile sunt foarte grave, i-au afectat faţa în întregime, e arsă complet şi nu i se mai cunosc nici ochii. Mandibula e fărâmată, piramida nazală fărâmată, are edem cerebral…ce să vă mai spun… E suspect şi de fractură cervicală, deocamdată e doar suspect, pentru că nu poate fi mişcat pentru a i se face investigaţii. În afară de asta şi traheea este foarte afectată, nu mai respiră natural pentru că are căile respiratorii arse. Şi plămânul e afectat… ne-a spus medicul şef de la reanimare, aşa ca să putem înţelege ce se întâmplă, în momentul în care este ventilat şi primeşte aer, plamânul parcă ar spune „lăsaţi-mă în pace!”.
Rep.: De la accident, a existat totuşi vreun semn de îmbunătăţire a stării sale?
I.H.: S-a dus o luptă crontra-cronometru, fiecare secundă câştigată a fost pentru medici ceva extraordinar. Zilele trecute a fost cât pe ce să-l pierd, mi-au spus medicii după aceea… Acum e inconştient, nu comunică, nu deschide ochii… nici nu mai ştii unde îi sunt ochii. Dacă l-aţi văzut înainte de accident, acum nu l-aţi mai recunoaşte…e ceva ce nu mi-am închipuit vreodată. Nu mai vorbesc de arsurile care sunt foarte grave…pieptul, toracele, braţele sunt arse până la os.
Rep.: Ştiu că în tot acest timp au fost alături de el foarte mulţi colegi, nu doar dumneavoastră, familia…
I.H.: Da, se fac eforturi conjugate atât din partea medicilor, cât şi între colegii lui. Aş vrea să remarc un coleg de generaţie al lui Victor, generalul Ştefan Ninel, care a fost alături de noi şi datorită căruia soţul meu supravieţuieşte, pentru că dânsul s-a zbătut şi a umblat prin diferite spitale pentru medicamente. Deocamdată, avem tot ce ne trebuie, există şi multă bunăvoinţă din partea tuturor… S-a pus problema să fie transferat la Târgu-Mureş pentru edemul ăsta cerebral, dar nu poate fi transportat.
Rep.: Este o situaţie grea şi pentru dumneavoastră; cum reuşiţi să-i faceţi faţă?
I.H.: Eram şi încă spun că sunt o femeie puternică, dar am ajuns ca o legumă, nu ştiu ce să mai fac. Mă uit la el prin geam, intru un minut-două în salon, îi pun mâna pe degetele de la picioare care au rămas neatinse de arsură, îl strig şi îl rog să lupte, pentru viaţă, pentru mine şi pentru noi. A fost un soţ extraordinar, probabil asta spun toate femeile despre soţii lor, dar între noi a fost o legătură perfectă, ceva special.
Rep.: E bine totuşi că aveţi copiii alături de dumneavoastră, iar prezenţa familiei la căpătâiul său este importantă în aceste momente…
I.H.: Da, băiatul meu cel mic merge zilele acestea la el,pentru că locuieşte în Bucureşti. Cel mare este plecat în Congo; este ofiţer de poliţie şi este plecat în misiune cu trupele ONU. Nu avem voie să stăm efectiv lângă el, pentru că este mediu steril. Nu plictisesc medicii, conştientizăm că pericolul este foarte mare să provocăm o infecţie, aşa că intrăm doar un minut-două.
Nu m-a contactat nimeni să-mi spună măcar „îmi pare rău”
I.H.: A iubit zborul, a iubit avionul, cum nu vă puteţi închipui. Indiferent ce era, el trebuia să se urce în avion… Avea peste 4.000 de ore de zbor pe avioanele militare, a făcut apoi trecerea pe cele uşoare, deci nu era un om de care să poţi spune că abia era ieşit din casă şi urcat în avion. Studia aproape tot timpul; dacă stătea cu mine la cafea, avea lângă el manualul de aerodinamică, mai răsfoia şi altă carte, iar asta făcea mai tot timpul.
Rep.: Ca soţie de pilot, v-aţi făcut vreodată griji când soţul se afla la manşă?
I.H.: Parcă aveam eu o presimţire… mă ţineam de capul lui, poate că am fost şi cicălitoare, am încercat să-l distrag, să-i găsesc altceva de făcut, dar nu s-a putut. Eu îl întrebam deseori „măi Victor, dacă te lasă acest avion?”, iar el îmi răspundea mereu „ hai nevastă, că nu te pricepi. Îl pun pe câmp, îl pun pe şoseaua naţională, planez cu el şi n-are ce să se întâmple”.
…şi uite că totuşi s-a întâmplat…
Rep.: Cum aţi primit vestea despre accident?
I.H.: Avionul pe care zbura atunci avea un motor similar cu cel cu care soţul meu zbura de obicei, sau cel puţin aşa am înţeles eu, pentru că nu sunt foarte familiarizată cu acest domeniu. În acea dimineaţă nu era programat să zboare. A lipsit câteva ore, apoi s-a întors şi mi-a spus „plec până la Ploieşti, că trebuie să încerc un avion”. Nu ştiu al cui era şi nici cine îl fabricase, pentru că până acum nu m-a contactat nimeni să-mi spună măcar „îmi pare rău”. Eu mi-am văzut de treburile mele, iar peste câteva ore am văzut la televizor o ştire despre un avion prăbuşit. Nu m-am gândit că ar putea fi vorba de soţul meu nici când am auzit că e vorba de Ploieşti şi de un avion ultra uşor. Am văzut coada avionului căzut şi ştiam că avionul cu care zbura Victor avea tricolorul pe coadă, iar ăsta nu avea. La un moment dat, am auzit reporterul rostind numele soţului meu şi spunând că este grav rănit, iar tocmai atunci pe ecran am văzut cum îl luau cu targa, înfăşurat în acea folie. Pe urmă au început să sune telefoanele şi nici nu mai ştiu cum am ajuns la Bucureşti, la spital.
Rep.: La începutul acestei discuţii, vorbeaţi despre un mesaj pe care vreţi să îl adresaţi…
I.H.: Am ţinut neapărat să mulţumesc tuturor celor care au fost şi sunt alături de noi şi ne-au ajutat fie pecuniar, fie cu un mesaj sau prin orice alt mod. Şi, nu în ultimul rând, vreau să mulţumesc echipei de medici pentru dăruirea cu care se luptă să mi-l ţină în viaţă. Dacă Dumnezeu va vrea să mi-l lase în viaţă vom mai avea mare nevoie de ei şi pentru recuperare. Acum mi-e şi frică să mă uit la el, pentru că e de nerecunoscut. Am momente când îmi spun „nu sunt eu, nu e Victor”, apoi revin la realitate şi realizez că e Victor, e soţul meu şi trecem prin această situaţie dramatică pentru amândoi. Nu mă văd fără el şi nu concep viaţa fără el. De mai bine de o săptămână îl strig şi îl rog să nu cedeze, dar până acum nu mi-a răspuns. Odată parcă mi-a dat un semn când, din ochii aceia care nu i se mai cunosc, au început să-i curgă lacrimi.