Noi, românii, avem slăbiciunea aşteptării. Înaintaşii noştri i-au aşteptat pe americani şi… au venit ruşii! Noi îi aşteptăm pe… europeni să ne facă lumină în treburile noastre încurcate şi… aşteptăm. Aşteptăm, încă aşteptăm. Obosiţi de atâta aşteptare, uităm de faptul că o parte importantă dintre lucrurile pe care le dorim de la alţii putem să le facem chiar noi, căci sunt de datoria noastră.
Noi, românii, avem slăbiciunea aşteptării. Înaintaşii noştri i-au aşteptat pe americani şi… au venit ruşii! Noi îi aşteptăm pe… europeni să ne facă lumină în treburile noastre încurcate şi… aşteptăm. Aşteptăm, încă aşteptăm. Obosiţi de atâta aşteptare, uităm de faptul că o parte importantă dintre lucrurile pe care le dorim de la alţii putem să le facem chiar noi, căci sunt de datoria noastră.
Inerţi în aşteptare, ne plângem, însă, constant. Ne plângem de politicieni. Ne plângem de sărăcie. Ne plângem de corupţie. Ne plângem de minciună. Ne plângem de mizerie. Ne plângem că nu suntem respectaţi. Ne plângem de multe alte lucruri! Este oare suficient să ne plângem?
Ne plângem de respect la nivel european, local sau individual şi aşteptăm să fim respectaţi fără a întreprinde ceva în acest sens. Europenii ne respectă, însă nu putem pretinde respect la nivel înalt, atâta timp cât suntem, cu tarele noastre, una dintre „steluţele” frânate ale Uniunii, atâta timp cât nu avem o fidelitate economică şi contractuală, iar „gândurile” noastre sunt peste Ocean. Vom fi priviţi mereu cu neîncrederea celui care vrea să ia atunci când este de luat şi nu dă altora atunci când este de dat.
Din nefericire, nici la nivel local, unde relaţiile interpersonale ar trebui să fie directe şi calde, lucrurile nu sunt foarte diferite. Aşteptăm să fim respectaţi, fără a întreprinde nimic în acest fel. Ne hrăneşte înjosirea şi calomnierea celui de lângă noi şi nu luăm atitudine atunci când ştim adevărul. Ne doare succesul aproapelui, fără a ne gândi, cel puţin o clipă, să ne împărtăşim din bucuria lui, fiind mândri că este unul dintre noi. Dăm frâu liber, uneori, unor meschinării ascunse. Coborând în concret, la o atitudine nu foarte rar întâlnită, putem constata cum, aici, la nivel micro, avem atitudinea economică pe care o au reprezentanţii noştri la nivel european. Se întâmplă în mediul urban şi, paradoxal, în mediul rural, unde distanţele sunt mai mari, oamenii să se deplaseze în alte locuri pentru a face cumpărături pe care le-ar găsi în magazinul vecinului, aşa… să nu-l îmbogăţească. Se uită în asemenea situaţii că banii cheltuiţi aiurea, cu un efort suplimentar, nu sunt doar „bogăţia” directă a vânzătorului. Ei devin bogăţia indirectă a zonei. Iar, din nefericire, această atitudine nu este doar la nivel individual, ci şi în cazul unor entităţi publice.
Aşteptăm în zadar să ne rezolve alţii aceste chestiuni. Nu va veni nicio lege care să ne înveţe să zâmbim amabil, să lucrăm în folosul celui de lângă noi atunci când suntem îndrituiţi sau datori să o facem, eliberându-l pe celălalt de sentimentul frustrării petentului. În momentul acela se pun baze sănătoase relaţiilor interumane, se poate construi încredere şi solidaritate.
Trebuie să fim convinşi că aceste slăbiciuni autohtone, aşteptarea inertă şi plângerea perpetuă nu sunt soluţii eficiente în abordare prezentului. Nimeni nu va face pentru noi ceea ce noi înşine putem face. Nimeni nu va fi preocupat de binele nostru mai mult decât noi înşine. Aşteptarea ineficientă în care ne aflăm nu poate aduce decât deziluzie, iar jeluirea permanentă a sorţii nu produce bunăstare. Trebuie să fim sinceri cu noi şi să recunoaştem că suntem atinşi de aceste atitudini. Putem însă să le depăşim. Au trăit-o şi alte naţii mai mari.
Un fost preşedinte al Statelor Unite, John Fitzgerald Kennedy, îşi îndemna poporul să nu mai întrebe doar ce poate face statul pentru ei, ci şi ce pot ei face pentru stat şi americanii nu au dus-o prea rău.
Pr. Paul NEGOIŢĂ