A fost angajatul cu numărul 9 al fostei Întreprinderi de Sârmă şi Produse din Sârmă, a participat la “baterea” primului stâlp şi s-a pensionat în 1994 , dar s-a implicat activ şi în privatizare
A fost angajatul cu numărul 9 al fostei Întreprinderi de Sârmă şi Produse din Sârmă, a participat la “baterea” primului stâlp şi s-a pensionat în 1994 , dar s-a implicat activ şi în privatizare
Despre înfiinţarea platformei industriale de la Buzău, din anii ’60, realizată sub coordonarea directă a fostului prim-ministru şi viitor şef al statului, Chivu Stoica, alături de care s-a bătut primul stâlp al fostei Fabrici de Sârmă şi Produse din Sârmă (ISPS), a curs multă cerneală de-a lungul timpului. Unul dintre cei care au fost în mijlocul evenimentelor şi care a fost considerat un nume de referinţă al industrializării Buzăului, inginerul Eugen Sandu, punctează pentru cititorii ziarului OPINIA momentele importante ale evoluţiei sârmei de Buzău, de la forma iniţială până la cea de astăzi: 1963 – înfiinţarea fabricii; 1964 – începe construcţia secţiei de electrozi de sudare; 1967 – s-a dat în funcţiune secţia de Trefilare; 1968 – secţia de Zincare şi apoi cea de Electrozi; 1976 – Laminorul; 1977 – Cordul Metalic; 1995 – Fabrica de Pulberi; 1991 – transformarea în DUCTIL SA; 1999 – divizarea în SC DUCTIL SA, având ca obiect de activitate producerea şi comercializarea consumabilelor de sudură, respectiv, SC DUCTIL STEEL, axată pe producerea şi comercializarea sârmelor şi a produselor din sârmă.
Ce au însemnat cei 43 de ani petrecuţi la “cârma” industriei sârmei pentru inginerul Eugen Sandu, am aflat în urma interviului pe care acesta a avut amabilitatea să ni-l dea.
Reporter: Cum a fost începutul?
Eugen Sandu: A fost greu, dar şi frumos. Fabrica de Sârmă şi Produse din Sârmă a fost un proiect bine gândit, chiar de la început, contribuind decisiv la dezvoltarea industriei sârmei la nivel naţional, ca şi la dezvoltarea industriei în Buzău. A fost proiectată mai mult în scopul de a prelua muncitorii disponibilizaţi la Depoul CFR, dar a ajuns una dintre cele mai profitabile întreprinderi din România. Eu am fost al nouă-lea angajat al unui proiect al cărui director a fost, până în 1977, Leonid Cazacu. La început era doar un teren viran, fără utilităţi. Primul stâlp a fost bătut de Chivu Stoica, acesta ocupându-se îndeaproape de realizarea platformei industriale de la Buzău (probabil şi din “patrotiotism local”, pentru că era originar din Smeeni). Construcţia uzinei a demarat puţin mai greu, după ce s-au realizat electrificarea canalizarea şi conectarea la reţeaua de gaze în zonă. După aceea, totul a mers bine. Eram cu toţii tineri şi entuziaşti, munceam câte 20 de ore pe zi. Oamenii au fost calificaţi la Câmpia Turzii. Tot de acolo au venit, la început, 20 de maiştri care au primit case în Buzău şi s-au stabilit aici.
Rep.: Cum arăta fabrica, la vremea aceea?
E.S.: Era o bijuterie. Era spaţioasă, pavată cu marmură albă. S-au atins parametrii proiectaţi cu un an înainte de termen. A venit Nicolae Ceauşescu, a fost impresionat. Prim-secretarul de atunci, Ion Sârbu, era mândru de ceea ce am realizat. Hala era proiectată pentru obţinerea unei producţii de 90.000 de tone, dar la început, capacitatea era de 30.000 de tone. Elenei Ceauşescu i s-a părut că se făcuse “risipă de teren” şi ne-a obligat să extindem proiectul, aşa că până la urmă s-a ajuns la o producţie de 360.000 de tone, ISPS Buzău devenind cel mai mare producător de profil din ţară.
Rep.: Cum aţi descrie evoluţia profesională pe care aţi avut-o şi cine v-a sprijinit în carieră?
E.S.: Când am venit la ISPS, eram tânăr inginer, absolvent al Institutului de Mine. Directorul Cazacu şi soţia mea au fost cei mai importanţi factori în carieră, primul pentru că m-a învăţat cum să fiu şi mi-a dat sarcini care mi-au dezvoltat capacitatea de a lucra atât ca manager, cât şi cu oamenii, iar soţia, pentru că m-a înţeles şi m-a sprijinit în toate deciziile pe care le-am luat. Mai mult, socrul meu a fost deţinut politic, iar din această cauză am fost lăsat în pace să mă ocup de meserie, nu am fost promovat în funcţii politice, aşa cum se proceda înainte de 1989. Printre lucrurile pentru care i-am fost recunoscător toată viaţa inginerului Cazacu se numără faptul că m-a trimis să urmez şi Metalurgie postuniversitar, dar şi că mi-a atras atenţia să nu merg niciodată cu şefii la chefuri, pentru că schimbarea lor m-ar fi afectat şi pe mine. Fiind printre puţinii care la început aveam studii superioare, am evoluat repede. La început am fost şef Secţie Electrozi (aici am avut avantajul de a lucra cu elveţienii şi cu nemţii de la care aveam utilajele, care mi-au imprimat simţul pentru ordine şi disciplină. După patru ani, în care am avut şi câteva invenţii, am ajuns inginer-şef la Concepţie, apoi am fost şef Producţie, iar din 1972, director tehnic. La pensionarea directorului Cazacu, în 1977 am fost promovat director general şi am rămas pe această funcţie şi după Revoluţie. În 1994 m-am pensionat, funcţia a fost preluată de Vasile Moraru, dar am participat la toate privatizările, până la forma de stăzi.
Rep.: Aveaţi export şi în afara Blocului comunist. Cum făceaţi faţă relaţiilor cu străinii, într-o perioadă în care era periculos şi să te gândeşti la Occident?
E.S.: Nu a fost uşor, dar vorbesc fluent franceza, engleza şi germana, aşa că a fost un atu în relaţiile cu străinii, chiar dacă aveam “dosar”, strategia comunistă fiind aceea de a exporta cât mai mult. Am fost în peste 40 de ţări, din toată lumea, iar afacerile au mers bine, am fost premiaţi de multe ori, iar familia Ceauşescu, şefii PCR şi ambasadorii multor state veneau, frecvent, la noi, astfel că aveam contracte care uneori obligau să ajung la parteneri. Au existat şi momente dificile, dar le-am depăşit cu bine. Am fost, odată, în Malta, să vând 500 de tone de sârmă. Nimeni nu credea că se va putea, ziceau toţi că se scufundă insula. Până la urmă am dat acolo 60.000 de tone de sârmă. Cea mai solicitantă perioadă a fost, însă, după 1990. Am fost ajutat de multe ori de prim-secretarii Ion Sârbu, Tudor Postelnicu, Vasile Carolică. Cu un an înainte de Revoluţie, un reporter de la TVR a venit să realizeze la noi un reportaj. Într-o discuţie neoficială, mi-a sugerat că evenimentele din jurul României se precipită şi se anunţă inflaţie. Ulterior am cumpărat Fabrica de Pulberi (capacitate de 10.000 t), am făcut cantina, iar din Danemarca am luat maşini ultramoderne de făcut cuie cu un credit de 20 de milioane de dolari.
Rep.: Cum a fost după 1990? V-aţi asumat multe riscuri?
E.S.: A fost o experienţă inedită, dar pot spune că sunt fericit că astăzi, Ductil şi Ductil Steel merg foarte bine, că s-a ajuns la o formulă de privatizare de succes, chiar dacă au existat etape intermediare nu tocmai reuşite. Prin 1993, rămăsesem fără bani, Galaţiul nu mai dădea pe datorie, băncile private dădeau faliment în România, iar oamenii nu mai puteau lucra. M-am dus în Austria, la preşedintele Băncii Credit Anstaldt şi am cerut un credit de un milion de dolari. Nimeni nu voia să-şi asume riscuri cu o societate românească, dar până la urmă mi-a dat împrumutul, cu 44 la sută dobândă (deşi ei aveau 5 la sută) şi cu garanţie pe utilajele fabricii. Am început să livrez marfă numai la export. Patru luni consecutiv am dat banii la timp, iar banca mi-a micşorat dobânda la 8 la sută. A fost cel mai greu moment din cariera mea, dar şi cel care a salvat întreprinderea. M-am pensionat, dar am fost chemat înapoi şi am ajutat la privatizare. După 43 de ani de muncă în aceeaşi întreprindere, m-am retras. Acum pot să-mi ţin promisiunea faţă de soţia mea, să o duc în fiecare an într-o altă ţară. Chiar zilele acestea ne-am întors de la Nissa.
Rep.: Aveaţi în subordine mii de salariaţi. Cum era munca cu oamenii?
E.S.: Oamenii şi munca cu ei au însemnat foarte mult. Am învăţat de la directorul Cazacu “să-i citesc” pe cei cu care lucram, ca şi pe cei cu care aveam relaţii comerciale. Am avut întotdeauna grijă să le dau tuturor o anumită libertate a deciziilor, iar asta le-a dat încredere, inventivitate şi putere de muncă. De la femeia de serviciu până la cel mai important tehnolog erau respectaţi şi recompensaţi în măsura în care erau responsabili şi competitivi, iar asta a făcut ca toţi să muncească bine, chiar şi după 1990. Poate nu întâmplător Fabrica de Sârmă a fost singura care s-a privatizat avantajos, iar eu am fost singurul director din metalurgie care nu a fost schimbat.