Săptămâna trecută s-a încheiat cariera la Naţională a unui jucător ce putea fi emblematic pentru fotbalul nostru. Din păcate, talentul său uriaş a fost sitat prin porii unui caracter mult prea permeabil, deşi Adrian Mutu, căci despre el sunt vorbele acestea, era născut să fie leader.
Săptămâna trecută s-a încheiat cariera la Naţională a unui jucător ce putea fi emblematic pentru fotbalul nostru. Din păcate, talentul său uriaş a fost sitat prin porii unui caracter mult prea permeabil, deşi Adrian Mutu, căci despre el sunt vorbele acestea, era născut să fie leader. A fost până la urmă un şef de generaţie risipită la fel ca şi el, ce moştenise o zestre bogată de la o altă echipă naţională care ne obişnuise cu elita. Într-un deceniu din favoriţi de primă urnă, am ajuns în cea de-a patra, acolo unde sintagma de „şi alţii” e valabilă de mult.
Briliantul s-a dovedit a fi până la urmă doar o sclipire efemeră în lumea fotbalului, cu toate că în momentul descoperirii sale întruchipa toate condiţiile pentru a deveni o adevărată nestemată. Lumea fotbalului cu bani rămâne o tentaţie pe care doar caracterele puternice sunt în stare să o stăpânească. Adrian Mutu a fost însă un fel de Frank Sinatra al fotbalului nostru. A facut-o în felul său, la fel ca şi celebrul cântăreţ american, uitând educaţia din familie, ajungând pe toboganul vedetismului într-o lume ocultă ce-l sprijină necondiţionat, pentru că încă este una dintre emblemele lor.
Talentul care-l putea duce în topul celor mai buni jucători din toate timpurile, ajutat şi de o mass-media favorabilă, n-a putut fi decât trambulina spre vârf, dar care n-a avut suficientă elasticitate, lăsându-l pradă propriilor demoni, fie că s-au numit sibutramină, cocaină sau oricum altfel numai conştiinţă a valorii sale nu.
Încheierea carierei sale la Naţională nu putea să fie altfel decât tot în derizoriu, înaintea unui amical cu cea mai slabă echipă din lume, San Marino.
După declaraţii patriotarde, de genul „vreau să fiu cel mai bun, să-l depăşesc pe Hagi la numărul de goluri la echipa naţională” (ce blasfemie!), declaraţii care oricum au fost privite cu mare scepticism, Mutu şi-a găsit coleg de escapadă în Gabi Tamaş, alt talent fără caracter de profesionist şi i-a forţat mâna lui Piţurcă într-un duel de cine-i şeful la Naţională. A câştigat detaşat Piţi, antenor cu experienţă, crescut într-o perioadă a fotbalului nostru care a avut rezultate şi a format caractere, cel ce ştie că mai există şi alt as în pachetul de cărţi. Şi astfel Piţurcă a decartat asul şi valetul, sperând într-o quintă mică sau culoare în aşteptarea altor cărţi vopsite.
Iar Adrian Mutu va rămâne pentru noi toţi ca un fel de hamburger: poftim la el, deşi ştim că poate să aibă efecte nocive. Aşa că trecem la salate dietetice ce nu ne plac la gust, dar pot fi sănătoase.
Şi noi avem nevoie de o calificare sănătoasă pe care Mutu, Tamaş şi alţii ca ei n-au reuşit să ne-o aducă decât o dată în 11 ani. Şi-atunci la cârma Naţionalei era tot Victor Piţurcă. Iar cel care putea să mai încerce în ceasul al 12lea al carierei sale urcarea pe un soclu care era pregătit de 10 ani a preferat să-l spargă cu barosul indolenţei, faţă de noi şi faţă de sine însuşi.
Ştefan ALECSIU este
Redactor şef adjunct la Radio România Actualităţi