* I-a rămas recunoscător lui Ion Ceauşescu, i-a preţuit pe directorul Valeriu Popa de la Crama Pietroasele, pe prim-secretarul Potop şi pe primarul Dochia, dar a avut probleme cu Carolică şi cu secretarul de partid “cu agrarul”, Dan Aurel
* I-a rămas recunoscător lui Ion Ceauşescu, i-a preţuit pe directorul Valeriu Popa de la Crama Pietroasele, pe prim-secretarul Potop şi pe primarul Dochia, dar a avut probleme cu Carolică şi cu secretarul de partid “cu agrarul”, Dan Aurel
18.000 de hectare cu viţă de vie, 13 unităţi de vinificaţie şi 7 distilerii, 5.000 de vagoane de licoare bachică şi mii de litri de ţuică sau alte băuturi “spirtoase” treceau, anual, prin mâinile inginerului Nicolae Vameşu, al cărui nume este asociat cu peste 35 de ani de “nectarul zeilor” la Buzău, ajutat de “isprăviţii şefi de fermă şi de extraordinarii specialişti în obţinerea de vinuri şi de rachiuri naturale de calitate superioară”, aşa cum îi place să spună.
Astăzi, la 11 ani după pensionare, cel sub “bagheta” căruia “dansau” podgoriile şi livezile pline de roade, priveşte înapoi cu mândrie, dar şi cu tristeţea că “într-una dintre cele mai mari ţări din Europa şi chiar din lume, atât ca suprafaţă, cât şi ca producţie viniviticolă, România, nu se mai poate vorbi despre industrie” .
Experienţa lui Nicolae Vameşu este, însă, valorificată în continuare, de firmele private care s-au înfiinţat şi au reuşit să se impună pe piaţă, fostul director de la IVV fiind solicitat de către acestea pentru consultanţă.
De la bisturiu, la licoarea lui Bachus
Nicolae Vameşu, fiu de oltean ambiţios şi cu fire vulcanică, dintr-o familie de învăţători din Horezu, a petrecut “ororile războiului”, care i-a ţinut tatăl prizonier în Siberia timp de şase ani, a fost “produsul” reformei învăţământului din 1948 şi a vrut să se facă medic. A ajuns, însă, la Horticultură, făcând parte din prima serie de studenţi de după încheierea colectivizării, în 1962. A debutat profesional la IAS Tohani, dar a prins rădăcini la Buzău. În 1974, graţie lui Ion Ceauşescu (unul dintre fraţii fostului dictator), a fost trimis la specializare în America. Acolo a învăţat să valorifice cele mai bune soiuri de viţă, din ai căror struguri să obţină cele mai apreciate vinuri. A fost cel de-al treilea şi cel mai longeviv director al fostei Întreprinderi Vinalcool, transformată în Întreprinderea Viei şi Vinului (IVV) în 1970, respectiv, în Bachus SA după 1990 .
Povara amintirilor
Nicolae Vameşu îşi aminteşte că atunci când a venit la Buzău, după America, “nimic nu se potrivea cu ceea ce învăţasem acolo. Un singur lucru era bun, existenţa CAP-urilor şi IAS-urilor făcea posibilă obţinerea unei recolte bune, pe suprafeţe mari de teren, iar prelucrarea în acelaşi loc a generat o creştere continuă a calităţii vinurilor şi distilatelor, pe măsura tehnologizării. Suprafaţa viticolă a judeţului Buzău era, în 1990, de 18.000 ha, de pe care se obţineau până la 5.000 de vagoane cu vin anual. Acum mai sunt cam 4-5.000 ha cu vie şi nu mai putem vorbi decât despre mică producţie. Noroc că mai există Staţiunea de la Pietroasele! Asociaţii viticole mai sunt doar la Merei, Zoreşti şi câteva firme străine. În rest, vorbim doar despre câteva rânduri, hibridul domină loturile micilor proprietari, iar soiurile nobile sunt îmbătrânite “şi prost întreţinute”.
Specialişti de două categorii
În IVV, după cum spune fostul director Vameşu, “erau două categorii de specialişti. Unii se ocupau de îndrumarea în CAP-uri şi IAS-uri, în privinţa producţiei viticole şi pomicole (struguri pentru vin, respectiv pentru masă, ca şi fructe pentru consum şi pentru băuturi distillate). Alţii lucrau în centrele de vinificaţie, unităţile de condiţionare a vinului şi băuturilor tari, în vederea exportării lor la o calitate superioară.
Despre Ilie Zaharia (Ulmeni), Nicolae Săftescu (Zărneşti), Octavian Văduva (Rm. Sărat), Dan Profiriu (Pătârlagele şi Merei), directorul Vameşu spune că erau”şefi de fermă de nota zece”. Paraschiv Jernea, Constantin Dobre, Constantin Marcu, Valentin Tuchilă sau Gheorghe Bejan sunt specialiştii în vinuri şi rachiuri de calitate superioară de care directorul fostei Întreprinderi a Viei şi Vinului (IVV) îşi aminteşte cu admiraţie.
Primii directori ai Vinalcool, respectiv, IVV, au fost inginerii Gheorghe Angelescu şi Viorel Angelescu, iar cel de-al treilea, din 1977 până la pensionare, în anul 2000, a fost Nicolae Vameşu.
Export în America, Asia, Australia
“În viticultură, o contribuţie însemnată a reprezentat-o înfiinţarea de noi plantaţii, cu soiuri de mare producţie, albe şi roşii, precum şi modernizarea plantaţiilor vechi, prin ridicarea scaunului butucului”, povesteşte Nicolae Vameşu, amintindu-şi că “cele mai mari realizări ale IVV s-au obţinut în anii ’78-’80. Atunci, ca urmare a faptului că zona Buzăului era renumită pentru struguri roşii, am introdus în liniile de vinificaţie ale marilor unităţi de la Zărneşti, Poşta Câlnău, Gura Sărăţii, Săhăteni, vinificarea lor prin metoda italiană Rotto, care a condus la creşterea semnificativă a cantităţii de vinuri exportate pe relaţia SUA, Japonia, Australia, dar şI în Europa şi Rusia, mai ales vrac.Am fost în zeci de ţări cu care aveam contracte, dar şi în schimb de experienţă. Era necesar să ţinem pasul cu ţările concurente producătoare de vinuri şi distilate naturale. După 1990, odată cu retrocedările necontrolate care s-au făcut, plantaţiile au fost neglijate, calitatea şi cantitatea strugurilor a scăzut cu fiecare an şi s-au pierdut clienţii externi, până la zero, acum fabrica fiind în faliment ”.
Între Ceauşescu şi Popescu “Dumnezeu”
Toţi “Zeii” de la Bucureşti s-au înfruptat din licorile lui Bachus obţinute de pe dealurile buzoiene, iar Nicolae Vameşu, de-a lungul celor 30 de ani în care a fost la conducerea IVV, respectiv, Bachus SA, i-a cunsocut personal, pe cei mai mulţi. Pe unii i-a admirat, pe alţii i-a detestat. Nu face un secret din faptul că fratele dictatorului Nicolae Ceauşescu, Ion, a fost cel care l-a ajutat să meargă la specializare în America şi că “era un om luminat”, nici că l-a avut rector pe Gheorghe Popescu – “Dumnezeu” la Ştefan Gheorghiu (facultatea pe care trebuia să o absolvi dacă voiai o funcţie de conducere pe vremea comuniştilor). Despre acesta din urmă îşi aminteşte că “prin 1981, a venit la Pietroasele, în toiul recoltatului de struguri. A fost dus şi la cramă, unde director era Valeriu Popa, un specialist de talie mondială, la degustare de vinuri. <Dumnezeu> a vrut să pară atotcunoscător, dar s-a făcut de râs. Catalogând Tămâioasa Românească drept un vin <prost, licoros>, i s-a dat Fetească Regală abia limpezit, cu aciditate mare, despre care a zis <ăsta, da!>. Riscând, Popa i-a replicat că <pe ăsta-l bea nea’ Petre de la noi de la cramă>, făcând aluzie la muncitorii zilieri. Popescu-Dumnezeu, fără să se prindă, i-a zis că <ăla-i specialist, mă, nu voi>, arătând astfel cât e de priceput”.
Cu Potop, dar fără Carolică
Dintre prim-secretarii judeţului, Nicolae Vameşu îşi aminteşte, dar de pe poziţii diametral opuse, despre Vasile Poptop şi Vasile Carolică.
Pe primul l-a apreciat în mod deosebit pentru “corectitudine, erudiţie şi implicarea în problemele serioase ale judeţului, dar mai ales pentru ura pe care o manifesta faţă de clientelism, oportunism şi lipsă de profesionalism. Păcat că a murit prea repede, pentru că acest om ar fi fost exact ceea ce era necesar pentru a face ordine şi a institui un altfel de educaţie”, spune fostul director al IVV, care la fel de admirativ vorbeşte şi despre fostul primar Constantin Dochia.
Pe Carolică nu l-a plăcut. “Era exact opusul a ceea ce înţeleg eu că trebuie să fie un om politic cu o funcţie atât de importantă, de aceea am evitat pe cât am putut să mă aflu în preajma lui. Nu pot spune că nu i-am trimis băuturile pe care le-a cerut, ori de câte ori a vrut, dar am găsit întotdeauna scuze pentru a nu participa la <chefurile> pentru care acesta era renumit” (despre acest fost şef al judeţului circulau zvonuri dintre cele mai controversate, iar chiolhanurile lui cu băutură gârlă şi femei, erau de notorietate, chiar şi printre “muritorii de rând” – n.r.). Cu acesta şi cu secretarul de partid “de la agrar”, Dan Aurel, cu care Carolică era prieten, Vameşu a avut chiar probleme, dar despre acestea refuză să vorbească, spunând, ca şi despre alţii … “despre morţi, numai de bine”.